Părerea criticului
"Eat Pray Love" - Activ, vioi, cuceritor
...şi cam atât
Sarcina ecranizărilor are întotdeauna problemele ei, în primul rând în planul dublei fidelităţi: faţă de sursa literară şi faţă de rigorile cinematografice. Lucrurile se complică gradual atunci când e vorba de o carte de non-ficţiune... şi (auto)biografică pe deasupra... ba chiar, povestind viaţa unei persoane contemporane cu noi... şi, în plus, care s-a vândut aşa de bine (cartea, nu persoana), încât nu prea ai loc de-ntors: vrei, nu vrei, trebuie să urmezi firul poveştii (de viaţă), că altfel îţi sare lumea-n cap şi adio box-office.
Nu încape nici o îndoială că şi Elizabeth Gilbert şi-a spus la un moment dat, la fel ca atâţia alţii, "viaţa mea e un roman" - şi, spre cinstea ei, s-a şi apucat să-l scrie. Neavând eventualul privilegiu de a cunoaşte materialul iniţial decât prin intermediul ecranizării lui Ryan Murphy, mă hazardez să afirm, cu rezervele cuvenite, că dincolo de originalitate, exotism şi inteligenţă, cartea are totuşi bătaia limitată a unei poveşti foarte personale. Chiar pornind de la un set de probleme de mare generalitate, şi anume, tribulaţiile femeii de vârstă medie care rămâne brusc singură - aspect sub care aminteşte inevitabil de admirabilul "An Unmarried Woman" (Paul Mazursky, 1978), ba chiar mă duce cu gândul, sub imperiul experienţei cinematografice din toamna asta, la posibilul destin al Adrianei Hanganu din "Marţi, după Crăciun", de Radu Muntean - volumul şi filmul se rezumă oricum la un target limitat, fără a atinge temele esenţiale spre care ar fi putut duce, în mod firesc, un asemenea subiect: dragostea, empatia, afinităţile dintre oameni, loialitatea, destinul, şi aşa mai departe... Rămâne, în esenţă, doar povestea autoredescoperirii personale a lui Elizabeth Gilbert, cu trimiteri spre generalitate mult prea aproximative, de-a lungul periplului ei prin Roma, India şi Bali, în primul an de după divorţ: interesantă, dar şi irelevantă la nivel major. (De reţinut: categoria estetică proprie artei este particularul, obţinut din sinteza echilibrată între general şi individual - care, aici, înclină o idee cam mult în direcţia din urmă.)
Lucrurile se complică şi mai mult prin faptul legitim că femeia, neavând nici un moment pretenţia că textul ei ar reprezenta mai mult decât o confesiune a ei proprie, n-a făcut decât să-şi aştearnă pe hârtie, aşa cum s-au întâmplat, experienţele acelui an de răscruce al vieţii sale personale, fără a se preocupa de respectarea regulilor structurale ale prozelor de mare întindere. Se ştie (şi dacă nu se ştie, să se reţină de-acum încolo), că specia literară cea mai apropiată, ca întindere a subiectului şi construcţie epică, de formatul scenariului cinematografic este nuvela. Ecranizarea unui roman pune, de cele mai multe ori, probleme mult mai complicate de adaptare, depăşind sfera diferenţelor intrinseci dintre literatură şi film. Ca atare, filmul "Eat Pray Love" s-a confruntat din start cu o sarcină multiplă şi monumentală: aceea de a aduce pe ecran un text pe cât de vizual, pe atât de destructurat, fără sprijinul unui strat ideatic prea solid, fără libertatea de a-l ajusta în voie, şi cu handicapul suplimentar al necesităţii de a satisface un numeros public feminin cu orizontul de aşteptare deja trasat foarte clar.
Cam de-aici porneşte meritul lui Ryan Murphy şi al lui Jennifer Salt, în a transpune cartea lui Elizabeth Gilbert. Murphy, un scenarist cu experienţă mai mult în domeniul serialelor de televiziune (care i-a prins cum nu se poate mai bine, căci spectatorului plictisit îi e mult mai uşor să butoneze pe telecomandă, decât să părăsească locul pe care l-a plătit la mijlocul rândului) şi Salt (fiica scenaristului oscarizat pe bună dreptate Waldo Salt) au ştiut să perie materialul de numeroasele sale lungimi, dându-i un ritm activ, vioi, cuceritor - şi, dacă tot au fost nevoiţi să se plieze pe o structură epică liniară şi juxtapozitivă, lipsită de noduri dramaturgice majore şi de obligatoriile suişuri şi coborâşuri tensionale ale oricărui scenariu, măcar au articulat-o flexibil şi dinamic.
Pe de altă parte, Ryan Murphy şi-a mai făcut mâna, cât de cât, şi pe partea regiei, tot prin televiziune, precum şi cu comedia dramatică nu tocmai de lepădat "Running with Scissors" (2006), aşa că reuşeşte să pluseze şi pe partea asta, transformând vizionarea într-o experienţă cât se poate de antrenantă şi agreabilă. Se simte din capul locului că omul are nerv narativ - chiar şi primul act, în timpul căruia protagonista se află încă la New York, zbătându-se prin tumultul unui divorţ abordat prea direct ca să ne poată cupla la poveste - cel puţin până la secvenţa cu confruntarea avocăţească, cea dintâi care are, în sfârşit, cârlig. Punctul de pornire (la propriu: spre Roma), deşi sub aspect dramaturgic rămâne doar un simplu pretext, îi dă lui Murphy ocazia să se dezlănţuie - şi din acel moment, toată curgerea vizuală a filmului devine sprintenă şi spectaculoasă, prevenind orice risc de plictiseală provenit din partea platitudinii epice. Ryan Murphy ştie nu numai să povestească, ci şi să filmeze, în cadre expresive, insolite, atent compuse şi, mai ales, cu bunul-simţ de a nu se întinde niciodată, sedus de imagine (nu puţine sunt compoziţiile atractive pe care le taie scurt, înainte ca spectatorul să-şi fi făcut plinul vizual: un plan ansamblu al Colosseum-ului văzut de sus, un plongé peste o fetiţă mergând printre buddhiştii aliniaţi în lotus, un peisaj pitoresc cu coastele balineze, şi multe altele). Stilul său se conjugă armonios cu nervozitatea competentă a monteurului Brad Buecker, ca în secvenţele cu mâncărurile italieneşti (până şi consumarea unei farfurii de spaghetti poate deveni o mică bijuterie cinematografică!), probele de pantaloni ale doamnelor obsedate de siluetă, sau vizitarea oraşului Calcutta.
Rămân, totuşi, descoperite atât dramaturgic, cât şi regisoral, anumite momente, fie nesemnificative (încălcarea interdicţiei de a nu scoate din casă materialele date de Ketut ca să le copieze - care nu duce nicăieri), sau apariţia lui Felipe (un plot point 2 nepermis de expediat) şi, imediat în urma ei, perioada de creştere a iubirii dintre el şi Liz, parcursă în pas alergător, fără măcar contribuţia unor eventuale elipse (figuri de stil faţă de care Murphy pare să aibă o apetenţă apreciabilă). Tot în această zonă, se remarcă faptul că tocmai personajul care oferă rezolvarea nevoii dramatice e de o simplitate frizând simplismul - nu-mi pot reprima rapelul la Goşa, al lui Alexei Batalov, din "Moscova nu crede în lacrimi" (celebra melodramă a lui Vladimir Menşov din 1981), care funcţiona într-un mod similar până aproape de identitate, dar reuşea să umple atât de dens acele câteva apariţii din ultima parte a filmului, încât dădea impresia că a fost mai tot timpul prezent pe ecran. Felipe nu-i pune nici un fel de probleme deosebite lui Javier Bardem - care, după creaţiile recente din "Love in the Time of Cholera", "Vicky Cristina Barcelona" şi, mai ales, "No Country For Old Men", aici interpretează cuminte şi la locul lui, contribuind mai mult cu fizionomia decât cu actoria.
Nici Julia Roberts, adevărat element de brand al filmului, în rolul principal, nu surprinde prea mult: de bună, ştim că e bună, şi ne bucurăm s-o urmărim cum acoperă întreaga paletă de stări şi trăiri ale eroinei, de la vulnerabilitate la forţă, de la cele mai chinuitoare şovăieli până la maxima siguranţă de sine - dar, în ultimă instanţă, nimic nou faţă de gama tuturor rolurilor ei din trecut. Mult mai interesant se conturează o serie de personaje secundare sau chiar episodice, în schiţe de portrete originale şi sclipitoare, cum ar fi Ketut Liyer (Hadi Subiyanto), Luca Spaghetti (Giuseppe Gandini), Richard din Texas (Richard Jenkins), sau micuţa Tutti (Anakia Lapae).
Nu putem omite nici imaginea superbă (epitet pe care de obicei îl evit!) a extraordinarului Robert Richardson (care a pus pe peliculă atâtea dintre filmele lui Oliver Stone - şi nu numai!), precum şi inspirata partitură originală a lui Dario Marianelli. Astfel încât, chiar dacă în plan interior nu ne îmbogăţeşte cu mare lucru, ecranizarea bestseller-ului lui Elizabeth Gilbert rămâne cu meritul de a ne oferi un spectacol cinematografic elegant şi plin de stil, şi mai ales, în ceea ce-l priveşte pe Ryan Murphy, o promisiune pe care sper s-o vedem onorată.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
7 octombrie, 2010, h. 21:00-22:50
Bucureşti, România
...şi cam atât
Sarcina ecranizărilor are întotdeauna problemele ei, în primul rând în planul dublei fidelităţi: faţă de sursa literară şi faţă de rigorile cinematografice. Lucrurile se complică gradual atunci când e vorba de o carte de non-ficţiune... şi (auto)biografică pe deasupra... ba chiar, povestind viaţa unei persoane contemporane cu noi... şi, în plus, care s-a vândut aşa de bine (cartea, nu persoana), încât nu prea ai loc de-ntors: vrei, nu vrei, trebuie să urmezi firul poveştii (de viaţă), că altfel îţi sare lumea-n cap şi adio box-office.
Nu încape nici o îndoială că şi Elizabeth Gilbert şi-a spus la un moment dat, la fel ca atâţia alţii, "viaţa mea e un roman" - şi, spre cinstea ei, s-a şi apucat să-l scrie. Neavând eventualul privilegiu de a cunoaşte materialul iniţial decât prin intermediul ecranizării lui Ryan Murphy, mă hazardez să afirm, cu rezervele cuvenite, că dincolo de originalitate, exotism şi inteligenţă, cartea are totuşi bătaia limitată a unei poveşti foarte personale. Chiar pornind de la un set de probleme de mare generalitate, şi anume, tribulaţiile femeii de vârstă medie care rămâne brusc singură - aspect sub care aminteşte inevitabil de admirabilul "An Unmarried Woman" (Paul Mazursky, 1978), ba chiar mă duce cu gândul, sub imperiul experienţei cinematografice din toamna asta, la posibilul destin al Adrianei Hanganu din "Marţi, după Crăciun", de Radu Muntean - volumul şi filmul se rezumă oricum la un target limitat, fără a atinge temele esenţiale spre care ar fi putut duce, în mod firesc, un asemenea subiect: dragostea, empatia, afinităţile dintre oameni, loialitatea, destinul, şi aşa mai departe... Rămâne, în esenţă, doar povestea autoredescoperirii personale a lui Elizabeth Gilbert, cu trimiteri spre generalitate mult prea aproximative, de-a lungul periplului ei prin Roma, India şi Bali, în primul an de după divorţ: interesantă, dar şi irelevantă la nivel major. (De reţinut: categoria estetică proprie artei este particularul, obţinut din sinteza echilibrată între general şi individual - care, aici, înclină o idee cam mult în direcţia din urmă.)
Lucrurile se complică şi mai mult prin faptul legitim că femeia, neavând nici un moment pretenţia că textul ei ar reprezenta mai mult decât o confesiune a ei proprie, n-a făcut decât să-şi aştearnă pe hârtie, aşa cum s-au întâmplat, experienţele acelui an de răscruce al vieţii sale personale, fără a se preocupa de respectarea regulilor structurale ale prozelor de mare întindere. Se ştie (şi dacă nu se ştie, să se reţină de-acum încolo), că specia literară cea mai apropiată, ca întindere a subiectului şi construcţie epică, de formatul scenariului cinematografic este nuvela. Ecranizarea unui roman pune, de cele mai multe ori, probleme mult mai complicate de adaptare, depăşind sfera diferenţelor intrinseci dintre literatură şi film. Ca atare, filmul "Eat Pray Love" s-a confruntat din start cu o sarcină multiplă şi monumentală: aceea de a aduce pe ecran un text pe cât de vizual, pe atât de destructurat, fără sprijinul unui strat ideatic prea solid, fără libertatea de a-l ajusta în voie, şi cu handicapul suplimentar al necesităţii de a satisface un numeros public feminin cu orizontul de aşteptare deja trasat foarte clar.
Cam de-aici porneşte meritul lui Ryan Murphy şi al lui Jennifer Salt, în a transpune cartea lui Elizabeth Gilbert. Murphy, un scenarist cu experienţă mai mult în domeniul serialelor de televiziune (care i-a prins cum nu se poate mai bine, căci spectatorului plictisit îi e mult mai uşor să butoneze pe telecomandă, decât să părăsească locul pe care l-a plătit la mijlocul rândului) şi Salt (fiica scenaristului oscarizat pe bună dreptate Waldo Salt) au ştiut să perie materialul de numeroasele sale lungimi, dându-i un ritm activ, vioi, cuceritor - şi, dacă tot au fost nevoiţi să se plieze pe o structură epică liniară şi juxtapozitivă, lipsită de noduri dramaturgice majore şi de obligatoriile suişuri şi coborâşuri tensionale ale oricărui scenariu, măcar au articulat-o flexibil şi dinamic.
Pe de altă parte, Ryan Murphy şi-a mai făcut mâna, cât de cât, şi pe partea regiei, tot prin televiziune, precum şi cu comedia dramatică nu tocmai de lepădat "Running with Scissors" (2006), aşa că reuşeşte să pluseze şi pe partea asta, transformând vizionarea într-o experienţă cât se poate de antrenantă şi agreabilă. Se simte din capul locului că omul are nerv narativ - chiar şi primul act, în timpul căruia protagonista se află încă la New York, zbătându-se prin tumultul unui divorţ abordat prea direct ca să ne poată cupla la poveste - cel puţin până la secvenţa cu confruntarea avocăţească, cea dintâi care are, în sfârşit, cârlig. Punctul de pornire (la propriu: spre Roma), deşi sub aspect dramaturgic rămâne doar un simplu pretext, îi dă lui Murphy ocazia să se dezlănţuie - şi din acel moment, toată curgerea vizuală a filmului devine sprintenă şi spectaculoasă, prevenind orice risc de plictiseală provenit din partea platitudinii epice. Ryan Murphy ştie nu numai să povestească, ci şi să filmeze, în cadre expresive, insolite, atent compuse şi, mai ales, cu bunul-simţ de a nu se întinde niciodată, sedus de imagine (nu puţine sunt compoziţiile atractive pe care le taie scurt, înainte ca spectatorul să-şi fi făcut plinul vizual: un plan ansamblu al Colosseum-ului văzut de sus, un plongé peste o fetiţă mergând printre buddhiştii aliniaţi în lotus, un peisaj pitoresc cu coastele balineze, şi multe altele). Stilul său se conjugă armonios cu nervozitatea competentă a monteurului Brad Buecker, ca în secvenţele cu mâncărurile italieneşti (până şi consumarea unei farfurii de spaghetti poate deveni o mică bijuterie cinematografică!), probele de pantaloni ale doamnelor obsedate de siluetă, sau vizitarea oraşului Calcutta.
Rămân, totuşi, descoperite atât dramaturgic, cât şi regisoral, anumite momente, fie nesemnificative (încălcarea interdicţiei de a nu scoate din casă materialele date de Ketut ca să le copieze - care nu duce nicăieri), sau apariţia lui Felipe (un plot point 2 nepermis de expediat) şi, imediat în urma ei, perioada de creştere a iubirii dintre el şi Liz, parcursă în pas alergător, fără măcar contribuţia unor eventuale elipse (figuri de stil faţă de care Murphy pare să aibă o apetenţă apreciabilă). Tot în această zonă, se remarcă faptul că tocmai personajul care oferă rezolvarea nevoii dramatice e de o simplitate frizând simplismul - nu-mi pot reprima rapelul la Goşa, al lui Alexei Batalov, din "Moscova nu crede în lacrimi" (celebra melodramă a lui Vladimir Menşov din 1981), care funcţiona într-un mod similar până aproape de identitate, dar reuşea să umple atât de dens acele câteva apariţii din ultima parte a filmului, încât dădea impresia că a fost mai tot timpul prezent pe ecran. Felipe nu-i pune nici un fel de probleme deosebite lui Javier Bardem - care, după creaţiile recente din "Love in the Time of Cholera", "Vicky Cristina Barcelona" şi, mai ales, "No Country For Old Men", aici interpretează cuminte şi la locul lui, contribuind mai mult cu fizionomia decât cu actoria.
Nici Julia Roberts, adevărat element de brand al filmului, în rolul principal, nu surprinde prea mult: de bună, ştim că e bună, şi ne bucurăm s-o urmărim cum acoperă întreaga paletă de stări şi trăiri ale eroinei, de la vulnerabilitate la forţă, de la cele mai chinuitoare şovăieli până la maxima siguranţă de sine - dar, în ultimă instanţă, nimic nou faţă de gama tuturor rolurilor ei din trecut. Mult mai interesant se conturează o serie de personaje secundare sau chiar episodice, în schiţe de portrete originale şi sclipitoare, cum ar fi Ketut Liyer (Hadi Subiyanto), Luca Spaghetti (Giuseppe Gandini), Richard din Texas (Richard Jenkins), sau micuţa Tutti (Anakia Lapae).
Nu putem omite nici imaginea superbă (epitet pe care de obicei îl evit!) a extraordinarului Robert Richardson (care a pus pe peliculă atâtea dintre filmele lui Oliver Stone - şi nu numai!), precum şi inspirata partitură originală a lui Dario Marianelli. Astfel încât, chiar dacă în plan interior nu ne îmbogăţeşte cu mare lucru, ecranizarea bestseller-ului lui Elizabeth Gilbert rămâne cu meritul de a ne oferi un spectacol cinematografic elegant şi plin de stil, şi mai ales, în ceea ce-l priveşte pe Ryan Murphy, o promisiune pe care sper s-o vedem onorată.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
7 octombrie, 2010, h. 21:00-22:50
Bucureşti, România
