Părerea criticului
Dacă au făcut-o fraţii Coen, de ce n-ar face-o şi Costa-Gavras: regizorul de origine greacă pune în scenă o Odisee modernă, transformându-l pe sex-symbolul italian Riccardo Scamarcio (Mio fratello e figlio unico) într-un Ulise depăşit de situaţie în încercarea sa de a găsi o viaţă mai bună în Vest.
După ce-i inventează o limbă pentru a-l întrupa în emigrantul universal dezrădăcinat, Costa-Gavras îl aruncă pe cârlionţatul Elias într-o mulţime de situaţii care mai de care mai trase de păr, subliniind cu tărie ideea că emigrarea nu-i soluţia tuturor problemelor. Cu abilităţi de prestidigitator, regizorul îşi scoate protagonistul din toate capcanele numai pentru a-l arunca în altele, din nefericire repetitiv şi foarte, foarte previzibil.
În ciuda momentelor neconvingătoare, n-ai cum să nu respiri alături de chipeşul Elias (dacă am fi răutăcioşi am putea spune că dacă eşti "şarmant" şi ai ochii verzi ajungi obligatoriu la Paris, în ciuda lui Poseidon, a lui Circe şi-a altora, care-şi strecoară echivalenţii moderni - şi foarte schematici - în periplul protagonistului). Costa-Gavras reuşeşte, în ciuda unui tragicomic supărător de îngroşat pe alocuri, să aducă un omagiu tuturor celor ce-au emigrat de-a lungul vremurilor în căutarea unei vieţi mai bune.
La o zi de la vizionare, uiţi pufnetele scoase la exageratele experienţe acestui emigrant cu iz de Tarzan (omul nu ştie să utilizeze cuţitul şi furculiţa, iar reacţiile şi expresiile lui faciale seamănă adesea cu cele ale unei necuvântătoare încolţite) şi rămâi cu ritmul, cu speranţa, umorul blajin şi privirea binevoitoare aruncată asupra acestor oameni atât de bătuţi de soartă. De văzut cu îngăduinţă şi cu gândul la milioanele de români plecaţi din ţară.
După ce-i inventează o limbă pentru a-l întrupa în emigrantul universal dezrădăcinat, Costa-Gavras îl aruncă pe cârlionţatul Elias într-o mulţime de situaţii care mai de care mai trase de păr, subliniind cu tărie ideea că emigrarea nu-i soluţia tuturor problemelor. Cu abilităţi de prestidigitator, regizorul îşi scoate protagonistul din toate capcanele numai pentru a-l arunca în altele, din nefericire repetitiv şi foarte, foarte previzibil.
În ciuda momentelor neconvingătoare, n-ai cum să nu respiri alături de chipeşul Elias (dacă am fi răutăcioşi am putea spune că dacă eşti "şarmant" şi ai ochii verzi ajungi obligatoriu la Paris, în ciuda lui Poseidon, a lui Circe şi-a altora, care-şi strecoară echivalenţii moderni - şi foarte schematici - în periplul protagonistului). Costa-Gavras reuşeşte, în ciuda unui tragicomic supărător de îngroşat pe alocuri, să aducă un omagiu tuturor celor ce-au emigrat de-a lungul vremurilor în căutarea unei vieţi mai bune.
La o zi de la vizionare, uiţi pufnetele scoase la exageratele experienţe acestui emigrant cu iz de Tarzan (omul nu ştie să utilizeze cuţitul şi furculiţa, iar reacţiile şi expresiile lui faciale seamănă adesea cu cele ale unei necuvântătoare încolţite) şi rămâi cu ritmul, cu speranţa, umorul blajin şi privirea binevoitoare aruncată asupra acestor oameni atât de bătuţi de soartă. De văzut cu îngăduinţă şi cu gândul la milioanele de români plecaţi din ţară.
