Părerea criticului
Stalin a atins absolutul perversiunii si prin interesul maladiv fata de artistii pe care-i rasfata cu o mana si-i tortura pana la moarte cu cealalta: Meyerhold, Eisenstein, Bulgakov... Cel din urma si-a extrapolat experienta in Cabala Bigotilor, descriind relatia similara dintre Ludovic al IV-lea si Moliere... Dar daca Regele Soare si Calaul Georgian si-au infrant mereu, macar in plan uman, victimele, nu acelasi lucru se poate spune despre Domenikos Theotokóplos, care a iesit invingator din tribunalul inchizitiei, dupa infruntarea cu bizarul sau admirator, protector si persecutor, Cardinalul Don Fernando Nino de Guevara - acesta fiind plotul central din noua biografie a cretanului trecut prin scoala de la Venetia si ajuns cel mai mare pictor al Spaniei Renascentiste.
Scenariul lui Jackie Pavlenko, bazat pe un roman de Dimitris Siatopoulos, recurge la pretextul unor insemnari autobiografice din preajma procesului, ca principale repere temporale - o formula simpla dar coerenta, jalonata de functii dramaturgice precis marcate, mai ales in inceputurile ambiguei prietenii dintre Theo si Nino, in atelierul lui Tiziano, unde tanarul prelat, observand un model cu aripi de heruvim care-l priveste pe grec cum picteaza, are brusc revelatia prezentei angelice ce vegheaza artistul (rapel reluat in final, prin viziunea celor trei arhangheli care-l previn sa nu se atinga de protejatul lor), sau in sfaturile batranului mentor, Tiziano (Sotiris Moustakas, in ultimul sau rol - m. 4 iunie 2007, Atena): "Nu le arata oamenilor adevarul in picturile tale; nu ti-o vor ierta niciodata!" (interdictie incalcata prin portretul de o sinceritate brutala facut marelui inchizitor si devenit, prin speculatia romantatoare a lui Siatopoulos, marul discordiei intre cei doi). Ca atare, filmul exploreaza atat resorturile conditiei artistului in general (modul de a percepe adevarul, motivatiile intime ale creatiei), cat si interstitiile labirintice ale fatidicei relatii cu puterea protectoare (preponderent lumeasca si, sugerat, divina).
Regia lui Yannis Smaragdis e corecta, mai degraba omagiala decat creatoare, urmarind dinamica portretului in miscare si integrarea protagonistului in spatiul mediteranean care i-a inraurit destinul - inclusiv cu aportul lui aris Stavrou, un operator cu simt pictural cert, apt nu numai sa construiasca expresiv cadrele in jurul tablourilor lui El Greco, ci si sa aminteasca de alti mari pictori ai epocii (in special Velazquez, la randul sau protagonist al unor frictiuni cu Inchizitia, al carui "Las Meninas" e sugerat de compozitia unor imagini cu celebrul portret plasat in fundal). De remarcat si discretia partiturii lui Vangelis, dedicata mai mult ca oricand intregirii unui elogiu, fara proeminentele sonore din 1492 sau Chariots of Fire - iar in planul dramatic, daca debutantul Nick ashdon se achita onorabil de partitura titulara, laurii ii revin indiscutabil argentinianului Juan Diego Botto, care compune un Guevara subtil si taios, despotic si vulnerabil, comparabil pe undeva cu complexa creatie a lui Daniel Day-Lewis in There Will Be Blood - nici nu e de mirare, cand la doar treizeci si trei de ani are la activ peste patruzeci de roluri (cei drept, a inceput din 1982!).
Scenariul lui Jackie Pavlenko, bazat pe un roman de Dimitris Siatopoulos, recurge la pretextul unor insemnari autobiografice din preajma procesului, ca principale repere temporale - o formula simpla dar coerenta, jalonata de functii dramaturgice precis marcate, mai ales in inceputurile ambiguei prietenii dintre Theo si Nino, in atelierul lui Tiziano, unde tanarul prelat, observand un model cu aripi de heruvim care-l priveste pe grec cum picteaza, are brusc revelatia prezentei angelice ce vegheaza artistul (rapel reluat in final, prin viziunea celor trei arhangheli care-l previn sa nu se atinga de protejatul lor), sau in sfaturile batranului mentor, Tiziano (Sotiris Moustakas, in ultimul sau rol - m. 4 iunie 2007, Atena): "Nu le arata oamenilor adevarul in picturile tale; nu ti-o vor ierta niciodata!" (interdictie incalcata prin portretul de o sinceritate brutala facut marelui inchizitor si devenit, prin speculatia romantatoare a lui Siatopoulos, marul discordiei intre cei doi). Ca atare, filmul exploreaza atat resorturile conditiei artistului in general (modul de a percepe adevarul, motivatiile intime ale creatiei), cat si interstitiile labirintice ale fatidicei relatii cu puterea protectoare (preponderent lumeasca si, sugerat, divina).
Regia lui Yannis Smaragdis e corecta, mai degraba omagiala decat creatoare, urmarind dinamica portretului in miscare si integrarea protagonistului in spatiul mediteranean care i-a inraurit destinul - inclusiv cu aportul lui aris Stavrou, un operator cu simt pictural cert, apt nu numai sa construiasca expresiv cadrele in jurul tablourilor lui El Greco, ci si sa aminteasca de alti mari pictori ai epocii (in special Velazquez, la randul sau protagonist al unor frictiuni cu Inchizitia, al carui "Las Meninas" e sugerat de compozitia unor imagini cu celebrul portret plasat in fundal). De remarcat si discretia partiturii lui Vangelis, dedicata mai mult ca oricand intregirii unui elogiu, fara proeminentele sonore din 1492 sau Chariots of Fire - iar in planul dramatic, daca debutantul Nick ashdon se achita onorabil de partitura titulara, laurii ii revin indiscutabil argentinianului Juan Diego Botto, care compune un Guevara subtil si taios, despotic si vulnerabil, comparabil pe undeva cu complexa creatie a lui Daniel Day-Lewis in There Will Be Blood - nici nu e de mirare, cand la doar treizeci si trei de ani are la activ peste patruzeci de roluri (cei drept, a inceput din 1982!).
