Părerea criticului
Un castel regal, pe temelia unui conac princiar - El laberinto del fauno
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
martie 2007
Să fie clar: regimul lui Francesco Franco nu a fost "fascist". Îl numesc astfel numai comuniştii (spanioli şi de aiurea) care nici chiar azi nu-i pot ierta Generalului faptul că n-a lăsat Iberia pe mâna bolşevicilor, tocmai când Stalin îşi freca palmele de bucurie că va prinde Europa ca-ntr-un cleşte. Orice spaniol de bunăcredinţă, chiar şi cu vederi politice de stânga, recunoaşte că franchismul a fost o dictatură pe cât de autoritară şi crudă, pe atât de necesară, pentru ca ţara distrusă de Războiul Civil să parcurgă cele trei decenii ale refacerii. Norocul lor că nu i-a căşunat vreunui deştept ca, imediat după război, să instaureze vreun regim "cu faţă umană", postulând a priori moda "democraţiilor originale".
Cu toată faţa ei inumană, dictatura lui Franco a menţinut Spania în neutralitate, în timp ce de jur împrejur lumea ardea. Cu aceeaşi faţă inumană, şi cu aferenta latură inumană a spiritului ei, a curăţit ţara de cuiburile terorist-comuniste rămase ani de zile prin munţi. Nu poţi să faci omletă, fără să spargi ouă - şi nici nu poţi deparazita, dacă umbli cu mănuşi. Ofiţerii sadici de tipul Căpitanului Vidal (Sergi Lopez) sunt o tristă necesitate; sau, chiar dacă ţinem neapărat să ne amăgim cu iluziile idealiste că se poate face treabă şi fără ei, nu putem ignora faptul că ei există, şi fac carieră acolo unde se pune în funcţiune represiunea.
Guillermo del Toro e un artist atât de talentat, şi un profesionist atât de competent, încât îi putem ierta parţialitatea politică. Vom face abstracţie, ca atare, de contextul istoric, privind El laberinto del fauno în umanitatea sa de ordin general - slavă Domnului, extrem de substanţială şi generoasă.
Se remarcă în primul rând capacitatea autorului de a face să coexiste două universuri atât de diferite: lumea pragmatică şi crudă a operaţiunilor de represiune, şi dimensiunea fantastică totalmente paralelă cu ea, pentru a-i fi tangentă doar prin sincronicitate. Singura "poartă" sau "trăsătură de unire" dintre ele este Ofélia (Ivana Baquero), fiica noii soţii însărcinate (Ariadna Gil) a lui Vidal, silită de acesta să i se alăture în campanie, sub motivul că "un copil trebuie să se nască acolo unde e tatăl lui". Aducând cu sine deschiderea spre teritoriul fabulos al miturilor, Ofélia găseşte la faţa locului, aşteptând-o, străvechiul labirint al faunului însărcinat să restaureze domnia din lumea de dincolo - ca un pandant la setea de linişte şi puritate a unui plan material devorat de anomia luptei între subversiune şi reprimare.
Ceea ce rata monumental viziunea oarecum similară a lui Aronofsky din Fountain îi reuşeşte impecabil lui Guillermo del Toro, care-şi construieşte povestirea cu o rigoare şi un echilibru rar întâlnite. Simbioza celor două planuri funcţionează surprinzător de organic, având în vedere aparentele lor dificultăţi de compatibilitate, iar naraţiunea deapănă cu precizie şi limpezime ambele direcţii ale tramei, fiecare destul de complicată chiar şi numai la nivel propriu, necum în relaţie cu cealaltă. Drept pentru care, spectatorul este absorbit rapid în universul dual al filmului, ajungând să perceapă profund, la nivel atât visceral cât şi spiritual, toate implicaţiile. Portretul lui Vidal, poate unic prin compoziţia sa plină de cruzime, rigiditate, fanatism şi autoadulare, acumulează rapid substanţa unei adevărate găuri negre umane, care înghite hămesită orice posibilă rază de lumină sau speranţă - câtă vreme faunul, broscoiul, zânişoarele insectile şi celelalte vietăţi din Labirint, în pofida înfăţişării lor groteşti şi a comportamentului cam capricios şi haotic, dobândesc în paralel duioşie şi căldură. Aptitudinile vrăjitoreşti ale Oféliei şi pendulările sale printre cele două lumi (mai ales în raport cu spaţiul casei), întregesc o aură de magie impecabil dozată şi valorificată filmic. Comportamentul tip "maşină de ucis" al lui Vidal contribuie decisiv la acumularea rapidă a unor tensiuni atât de intense, încât secvenţele naturaliste din a doua jumătate a povestirii, deşi foarte explicite la nivel vizual şi filmate la limita suportabilului, se sprijină pe justificările solide ale fundamentului unei umanităţi scăpate de sub control, construită cât se poate de consistent.
În chip surprinzător, acelaşi strat al fundamentelor conţine şi principala slăbiciune a filmului (dincolo de partizanatul politic, asupra căruia nu merită să mai insistăm). Ca punct de pornire, rămâne insuficient motivată opţiunea pentru acest tip de relaţie bilaterală, între realist şi fantastic: de ce este tocmai Ofélia moştenitoarea principatului subteran? De ce e hărăzită salvarea acestuia tocmai acum şi aici, şi tocmai în relaţie cu acest episod al vânătorii de comunişti? De ce elementul cheie va fi tocmai fratele ei - fiul Reginei (a cărei "îngemănară" terestră moare la naştere) şi al maleficului absolut? Sunt întrebări pe care povestea le lasă autoformulate şi insuficient clarificate, astfel încât, în ultimă instanţă, El laberinto del fauno apare cam ca un castel regesc construit pe fundaţiile unui conac nobiliar. Nu e o nenorocire, dar... era loc şi de mai bine.
21 martie, 2007, h. 17:00-17:42
Bucureşti, România
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
martie 2007
Să fie clar: regimul lui Francesco Franco nu a fost "fascist". Îl numesc astfel numai comuniştii (spanioli şi de aiurea) care nici chiar azi nu-i pot ierta Generalului faptul că n-a lăsat Iberia pe mâna bolşevicilor, tocmai când Stalin îşi freca palmele de bucurie că va prinde Europa ca-ntr-un cleşte. Orice spaniol de bunăcredinţă, chiar şi cu vederi politice de stânga, recunoaşte că franchismul a fost o dictatură pe cât de autoritară şi crudă, pe atât de necesară, pentru ca ţara distrusă de Războiul Civil să parcurgă cele trei decenii ale refacerii. Norocul lor că nu i-a căşunat vreunui deştept ca, imediat după război, să instaureze vreun regim "cu faţă umană", postulând a priori moda "democraţiilor originale".
Cu toată faţa ei inumană, dictatura lui Franco a menţinut Spania în neutralitate, în timp ce de jur împrejur lumea ardea. Cu aceeaşi faţă inumană, şi cu aferenta latură inumană a spiritului ei, a curăţit ţara de cuiburile terorist-comuniste rămase ani de zile prin munţi. Nu poţi să faci omletă, fără să spargi ouă - şi nici nu poţi deparazita, dacă umbli cu mănuşi. Ofiţerii sadici de tipul Căpitanului Vidal (Sergi Lopez) sunt o tristă necesitate; sau, chiar dacă ţinem neapărat să ne amăgim cu iluziile idealiste că se poate face treabă şi fără ei, nu putem ignora faptul că ei există, şi fac carieră acolo unde se pune în funcţiune represiunea.
Guillermo del Toro e un artist atât de talentat, şi un profesionist atât de competent, încât îi putem ierta parţialitatea politică. Vom face abstracţie, ca atare, de contextul istoric, privind El laberinto del fauno în umanitatea sa de ordin general - slavă Domnului, extrem de substanţială şi generoasă.
Se remarcă în primul rând capacitatea autorului de a face să coexiste două universuri atât de diferite: lumea pragmatică şi crudă a operaţiunilor de represiune, şi dimensiunea fantastică totalmente paralelă cu ea, pentru a-i fi tangentă doar prin sincronicitate. Singura "poartă" sau "trăsătură de unire" dintre ele este Ofélia (Ivana Baquero), fiica noii soţii însărcinate (Ariadna Gil) a lui Vidal, silită de acesta să i se alăture în campanie, sub motivul că "un copil trebuie să se nască acolo unde e tatăl lui". Aducând cu sine deschiderea spre teritoriul fabulos al miturilor, Ofélia găseşte la faţa locului, aşteptând-o, străvechiul labirint al faunului însărcinat să restaureze domnia din lumea de dincolo - ca un pandant la setea de linişte şi puritate a unui plan material devorat de anomia luptei între subversiune şi reprimare.
Ceea ce rata monumental viziunea oarecum similară a lui Aronofsky din Fountain îi reuşeşte impecabil lui Guillermo del Toro, care-şi construieşte povestirea cu o rigoare şi un echilibru rar întâlnite. Simbioza celor două planuri funcţionează surprinzător de organic, având în vedere aparentele lor dificultăţi de compatibilitate, iar naraţiunea deapănă cu precizie şi limpezime ambele direcţii ale tramei, fiecare destul de complicată chiar şi numai la nivel propriu, necum în relaţie cu cealaltă. Drept pentru care, spectatorul este absorbit rapid în universul dual al filmului, ajungând să perceapă profund, la nivel atât visceral cât şi spiritual, toate implicaţiile. Portretul lui Vidal, poate unic prin compoziţia sa plină de cruzime, rigiditate, fanatism şi autoadulare, acumulează rapid substanţa unei adevărate găuri negre umane, care înghite hămesită orice posibilă rază de lumină sau speranţă - câtă vreme faunul, broscoiul, zânişoarele insectile şi celelalte vietăţi din Labirint, în pofida înfăţişării lor groteşti şi a comportamentului cam capricios şi haotic, dobândesc în paralel duioşie şi căldură. Aptitudinile vrăjitoreşti ale Oféliei şi pendulările sale printre cele două lumi (mai ales în raport cu spaţiul casei), întregesc o aură de magie impecabil dozată şi valorificată filmic. Comportamentul tip "maşină de ucis" al lui Vidal contribuie decisiv la acumularea rapidă a unor tensiuni atât de intense, încât secvenţele naturaliste din a doua jumătate a povestirii, deşi foarte explicite la nivel vizual şi filmate la limita suportabilului, se sprijină pe justificările solide ale fundamentului unei umanităţi scăpate de sub control, construită cât se poate de consistent.
În chip surprinzător, acelaşi strat al fundamentelor conţine şi principala slăbiciune a filmului (dincolo de partizanatul politic, asupra căruia nu merită să mai insistăm). Ca punct de pornire, rămâne insuficient motivată opţiunea pentru acest tip de relaţie bilaterală, între realist şi fantastic: de ce este tocmai Ofélia moştenitoarea principatului subteran? De ce e hărăzită salvarea acestuia tocmai acum şi aici, şi tocmai în relaţie cu acest episod al vânătorii de comunişti? De ce elementul cheie va fi tocmai fratele ei - fiul Reginei (a cărei "îngemănară" terestră moare la naştere) şi al maleficului absolut? Sunt întrebări pe care povestea le lasă autoformulate şi insuficient clarificate, astfel încât, în ultimă instanţă, El laberinto del fauno apare cam ca un castel regesc construit pe fundaţiile unui conac nobiliar. Nu e o nenorocire, dar... era loc şi de mai bine.
21 martie, 2007, h. 17:00-17:42
Bucureşti, România
