Părerea criticului
O poveste pe cât de răscolitoare, pe atât de plină de bucurie, nostalgie și umanitate, ce amintește de cicatricile adânci lăsate de războiul civil spaniol.
Filmul spaniol Profesorul care a promis marea (El maestro que prometió el mar) conduce cu abilitate publicul din Barcelona anului 2010 până într-un mic sat din Burgos chiar înainte de debutul celui mai sângeros conflict armat din istoria recentă a Spaniei. Adaptată după o carte cu același nume și bazată pe evenimentele reale din viața incredibilă a profesorului Antoni Benaiges, pelicula regizată de Patricia Font ilustrează cu multă grijă bucuria de a educa o nouă generație, cât și tragedia războiului civil, fiind bine filmată și plină de interpretări emoționante.
Filmul începe cu Ariadna (Laia Costa), o tânără mamă catalană ce primește un mesaj pentru bunicul ei, Carlos (Felipe Vélez): se crede că rămășițele tatălui acestuia (străbunicul ei) au fost descoperite în provincia Burgos într-o groapă comună din timpul războiului civil spaniol. Deși bunicul este prea bătrân ca să călătorească, nepoata lui pleacă în căutarea adevărului despre trecutul familiei și ajunge în micul sat Bañuelos de Bureba, unde întâlnește un fost coleg de școală al bunicului său. Narațiunea se intercalează apoi cu povestea profesorului cu înclinații republicane Antoni Benaiges (Enric Auquer). Tocmai ajuns în acel sat în anul 1935, Benaiges începe să le predea elevilor folosind niște tehnici inovatoare, inspirate de metoda francezului Freinet.
Profesorul care a promis marea este un lungmetraj pe cât de frumos, pe atât de teribil și trist. Ororile comise la începutul războiului civil ne sunt amintite încă de la început, atunci când aflăm că încă se găsesc morminte comune în care au fost aruncați zeci de mii de oameni executați, iar familiile lor încă încearcă să îi găsească. Greutatea filmului este echilibrată prin căldura cu care ne este înfățișată perioada de dinaintea războiului, iar asta se datorează în special actorului Auquer, al cărui rol se remarcă prin dragostea sa față de elevi, empatia și credința că micuții trebuie mai întâi să învețe să fie copii, iar apoi să viseze că pot ajunge orice își doresc. Mai mult, parcursul tânărului Carlos Ramírez (bunicul Ariadnei) este cu atât mai impresionant cu cât acesta este profund marcat de interacțiunea cu profesorul Benaiges, ce îl primește să locuiască alături de el și îl învață să citească și să scrie pentru a-i putea trimite scrisori tatălui său.
Rolul lui Enric Auquer este unul complex, iar zâmbetele și privirile lui pline de bucurie atunci când observă progresul elevilor săi transcend ecranul, acesta transmițând emoții puternice prin tăcerile sale. Din diversele activități ce includ învățarea copiilor cum să folosească tiparnița pentru a-și redacta propriile jurnale și cum să danseze, profesorul le imprimă acestora dorința de a visa să ajungă în locuri nemaivăzute de ei, culminând cu promisiunea sa de a-i duce pe elevi în orașul său natal - Tarragona - pentru a vedea marea. O promisiune întreruptă de începutul războiului civil spaniol.
Imaginea semnată de David Valldepérez contribuie semnificativ la atmosfera filmului. Dacă prezentul în care Ariadna caută să afle despre trecutul bunicului și străbunicului său abundă în nuanțe de gri și culori reci, epoca de dinaintea războiului este ilustrată prin culori calde, ce se potrivesc cu tonul melancolic în care ni se amintește de relația specială dintre profesor și elevii săi. Muzica este și ea prezentă încă de la început și până la final, alegerea pianului ca instrument principal fiind mai mult decât potrivită pentru amplificarea emoțiilor.
Profesorul care a promis marea este un film puternic și emoționant, ce merită văzut. Într-un final, deși cicatricile războiului civil spaniol sunt încă palpabile în prezent, amintirea vie a unor oameni de inestimabilă valoare precum Antoni Benaiges poate servi ca inspirație să ne bucurăm mai mult în viața de zi cu zi, să visăm și să avem grijă unii de ceilalți.
Filmul spaniol Profesorul care a promis marea (El maestro que prometió el mar) conduce cu abilitate publicul din Barcelona anului 2010 până într-un mic sat din Burgos chiar înainte de debutul celui mai sângeros conflict armat din istoria recentă a Spaniei. Adaptată după o carte cu același nume și bazată pe evenimentele reale din viața incredibilă a profesorului Antoni Benaiges, pelicula regizată de Patricia Font ilustrează cu multă grijă bucuria de a educa o nouă generație, cât și tragedia războiului civil, fiind bine filmată și plină de interpretări emoționante.
Filmul începe cu Ariadna (Laia Costa), o tânără mamă catalană ce primește un mesaj pentru bunicul ei, Carlos (Felipe Vélez): se crede că rămășițele tatălui acestuia (străbunicul ei) au fost descoperite în provincia Burgos într-o groapă comună din timpul războiului civil spaniol. Deși bunicul este prea bătrân ca să călătorească, nepoata lui pleacă în căutarea adevărului despre trecutul familiei și ajunge în micul sat Bañuelos de Bureba, unde întâlnește un fost coleg de școală al bunicului său. Narațiunea se intercalează apoi cu povestea profesorului cu înclinații republicane Antoni Benaiges (Enric Auquer). Tocmai ajuns în acel sat în anul 1935, Benaiges începe să le predea elevilor folosind niște tehnici inovatoare, inspirate de metoda francezului Freinet.
Profesorul care a promis marea este un lungmetraj pe cât de frumos, pe atât de teribil și trist. Ororile comise la începutul războiului civil ne sunt amintite încă de la început, atunci când aflăm că încă se găsesc morminte comune în care au fost aruncați zeci de mii de oameni executați, iar familiile lor încă încearcă să îi găsească. Greutatea filmului este echilibrată prin căldura cu care ne este înfățișată perioada de dinaintea războiului, iar asta se datorează în special actorului Auquer, al cărui rol se remarcă prin dragostea sa față de elevi, empatia și credința că micuții trebuie mai întâi să învețe să fie copii, iar apoi să viseze că pot ajunge orice își doresc. Mai mult, parcursul tânărului Carlos Ramírez (bunicul Ariadnei) este cu atât mai impresionant cu cât acesta este profund marcat de interacțiunea cu profesorul Benaiges, ce îl primește să locuiască alături de el și îl învață să citească și să scrie pentru a-i putea trimite scrisori tatălui său.
Rolul lui Enric Auquer este unul complex, iar zâmbetele și privirile lui pline de bucurie atunci când observă progresul elevilor săi transcend ecranul, acesta transmițând emoții puternice prin tăcerile sale. Din diversele activități ce includ învățarea copiilor cum să folosească tiparnița pentru a-și redacta propriile jurnale și cum să danseze, profesorul le imprimă acestora dorința de a visa să ajungă în locuri nemaivăzute de ei, culminând cu promisiunea sa de a-i duce pe elevi în orașul său natal - Tarragona - pentru a vedea marea. O promisiune întreruptă de începutul războiului civil spaniol.
Imaginea semnată de David Valldepérez contribuie semnificativ la atmosfera filmului. Dacă prezentul în care Ariadna caută să afle despre trecutul bunicului și străbunicului său abundă în nuanțe de gri și culori reci, epoca de dinaintea războiului este ilustrată prin culori calde, ce se potrivesc cu tonul melancolic în care ni se amintește de relația specială dintre profesor și elevii săi. Muzica este și ea prezentă încă de la început și până la final, alegerea pianului ca instrument principal fiind mai mult decât potrivită pentru amplificarea emoțiilor.
Profesorul care a promis marea este un film puternic și emoționant, ce merită văzut. Într-un final, deși cicatricile războiului civil spaniol sunt încă palpabile în prezent, amintirea vie a unor oameni de inestimabilă valoare precum Antoni Benaiges poate servi ca inspirație să ne bucurăm mai mult în viața de zi cu zi, să visăm și să avem grijă unii de ceilalți.
