Părerea criticului
Distinsul meu coleg, prieten si mentor are dreptate - si putem merge chiar mai departe, spunand: "Elevator" este un eveniment cinematografic in sine.
La un prim nivel, asa cum tot Tudor Caranfil spunea, filmul se inscrie pe deplin, ca estetica si valoare, in curentul noii generatii (numite impropriu, dar foarte popular, "Noul Val"), impunandu-se poate drept cel mai minimalist dintre filmele genului. Documentatia de productie incape intr-un paragraf: cabina unui lift de marfa, doi actori neprofesionisti cu hainele si sarsanalele lor de-acasa, un hamburger (plus inca doi, pentru duble), o camera digitala si (sic!) doua sute de euros, cheltuieli de productie. Gospodaritoarea acestei bucatarii e Alexandra Paun, un nume deja familiar cunoscatorilor tinerei generatii a filmului romanesc, si care sigur va atinge la un moment dat un nivel mult mai amplu de notorietate.
Asadar, cea mai simpla poveste cu putinta (dupa piesa omonima a lui Gabriel Pintilei, jucata la Teatrul Foarte Mic in 2005, in regia Adrianei Zaharia si scenografia lui Petrisor Staicu, cu Simona Popescu si Serban Mihailus): un baiat si o fata, care se cunosc doar de patru zile, isi cauta refugiul intim intr-o fabrica parasita de pe centura unui oras, si raman blocati in lift. Filmul incepe cu un detaliu al picioarelor lor sarind in loc, pe cand se agita sa cheme in ajutor - si nu va parasi niciodata spatiul cabinei; despre final nu vom divulga nimic, atat respectand dorinta autorilor, cat si constienti ca neprevazutul contribuie substantial la inefabilul tragic al spectacolului si al filmului: ambele te tin pe marginea scaunului, cu respiratia taiata, iar la sfarsit, te taie de-a binelea - la ficati.
Intr-un comentariu din prestigioasa lui comunitate virtuala Liternet, Razvan Penescu cita remarca unor spectatori, la iesirea din sala de spectacol: "Marfa piesa. Tari americanoii astia. Noi de ce nu stim sa scriem asa? Si ce misto e tradusa!", iar Iulia Popovici, in "22", completa cu precizarea ca personajele, doi tineri ai societatii zilelor noastre, au un ideolect schematic, un vocabular primar, un univers psiho-afectiv marcat de limitele proprii epocii, o sexualitate a ipotezelor. Sunt reprezentativi atat pentru un spatiu (cel romanesc, in planul superficial al detaliilor concrete), cat mai ales pentru o epoca, la nivel general (de unde si confuzia acelui spectator caruia-i fusese greu sa citeasca numele lui Gabriel Pintilei pe afis). Textul dramatic reuseste sa puna admirabil in valoare aceste date de fond ale problemei, dezvoltandu-le intr-o ascensiune conflictuala irezistibila, ingemanata cu o abisala aprofundare a sensurilor - si totul, cu cele mai simple mijloace: un dialog stereotip-absurd de un realism tulburator, o gama de interactiuni esentializate, si cateva inerente instante de naturalism crud (claustrofobia situatiei neputand eluda functiile fiziologice si implicatiile lor socante). Nimic expozitiv, nimic declarativ, nici urma de teoretizare: sensurile se nasc spontan si nimeresc drept la tinta.
Nu incape indoiala ca incisiva piesa de teatru i-a placut si lui Dumnezeu, din moment ce a binecuvantat-o cu o echipa formata din George Dorobantu, Alexandra Paun, Iulia Verdes si Cristi Petrescu. Iar lucrurile nu se opresc aici: amplitudinea fenomenului atinge proportii nebanuite, daca stam sa ne gandim ca interpretii sunt doi adolescenti neprofesionisti, iar regisorul... un fost marinar, complet autodidact in plan cinematografic! Doar tanara producatoare are o anumita experienta (in aceasta calitate, precum si ca scenarista, interpreta si directoare de imagine) - dar fatalmente limitata, datorita varstei. Iar acesti patru eroi (la propriu si la figurat) eu reusit sa comita un film care da lumea pe spate si mai multe nu.
Principala calitate a lui Dorobantu se afla undeva in zona simtului vizual - sine qua non pentru un cineast. Omul stie sa vada nu doar plastic, ci mai ales epic. Se remarca din capul locului enorma diversificare din modul lui de a filma un material atat de ingrat (in aparenta): doi oameni intr-o cutie. Dar nu e numai atat. Povestea in sine, prin forta imprejurarilor, e nevoita sa se prevaleze in mare parte de actiunile desfasurate amplu in spatiu si timp, comprimandu-se in maruntisuri imediate - iar camera lui George Dorobantu le urmareste mai intens si mai spectaculos decat faceau macaralele lui Nicolaescu la Calugareni. Cineastul nu se margineste doar la a povesti fapte - el nareaza stari, emotii, sentimente, instincte, ba chiar si maini, picioare, fete, incaltari... Obiectivul comunica intim cu fiecare element uman sau scenografic al mizanscenei, citind texturile, scormonind ungherele, baletand din toate unghiurile posibile, intr-o succesiune de montaj impecabil de coerenta si de ascendent-dramatica. Iar peste toate acestea, se asterne un strat stilistic consistent, care rasfata ochiul chiar si in conditiile paradoxale ale unui asemenea material prozaic si, de la un punct, chiar sordid.
Lucrul cu actorii neprofesionisti ridica intotdeauna probleme specifice. Evident, totul pleaca de la "a avea sau a nu avea" - exista oameni pur si simplu incapabili sa "joace"; iar pentru cei care "o au in ei", inca mai e nevoie cel putin de multa experienta, daca nu si de studii, pentru a-i "face actori". De zeci de ani, cineastii romani rateaza cu brio folosirea amatorilor, pur si simplu pentru ca nu stiu sa releve si sa valorifice eventualele date actoricesti native nesustinute de studiile profesionale. Exceptionale au fost cazurile cand cate un Adrian Valcu (in adolescenta) sau Rica Raducanu (la orice varsta) puteau fi ajutati sa se comporte in primul rand natural pe ecran. Si cand colo, marinarul de Dorobantu reuseste sa scoata din Cristi si Iulia doua dintre cele mai carnoase personaje ale filmului romanesc - lucru cu atat mai dificil, cu cat textul este plin de "probleme": injuraturi, vulgaritati, jargon... Cei doi interpreti le folosesc cu deplina dezinvoltura si expresivitate robusta, accentuandu-le firesc nuantele comice sau dramatice, dupa caz. Cand pe ecran se spune cu umor involuntar ca "Te-ai basit... Si-acum o sa puta!", spectatorii rad exact cat e normal - sau, cand se urla cu disperarea mortii "Futu-i, futu-i, futu-i mama ma-sii!", se cutremura sub pala celui mai sumbru fior tragic...
Ceea ce ne aduce la inca o calitate remarcabila a echipei elevatoricesti: capacitatea de a folosi la cel mai echilibrat nivel elementele delicate. Daca cei din generatia fostilor, in frunte cu supraevaluatii Daneliuc si Pintilie, n-au fost niciodata in stare sa aduca pe ecran fiziologicul, obscenul si indecentul fara a-si etala ei insisi, la modul cel mai ostentativ-grobian, propria vulgaritate, la modul: "Ia uite cum arat eu actori in pielea goala, ia ascultati cum ii pun sa injure, ia uitati-va la ei cum se pisa si se caca!", George Dorobantu si partenerii lui au intuitia si inteligenta de a plasa naturalismul pe acea axa ingusta care-l legitimeaza ca facand parte din viata, ba chiar il potenteaza, umanizand personajele si, de la un moment dat, accesand resursele de compasiune ale spectatorilor - ca sa dau un exemplu extrem: nu ma asteptam sa observ vreodata o atat de sincera si empatica tratare a motivului fetei care se usureaza (in primul caz, cu accente de umor licentios - "In conditii normale, chestia asta mi s-ar fi parut nemaipomenit de sexy" - iar intr-al doilea, cu o gravitate de-a dreptul funesta: ii toarna cateva picaturi in gura baiatului amenintat de deshidratare. Secventa se conjuga, contrastant, cu cea a devorarii hamburgerului in timp ce baiatul se trezeste treptat din somn, cand instinctul de supravietuire striveste complet orice forma de altruism - unul dintre cele mai tensionate momente pe care le-am vazut vreodata in filmul romanesc.)
Evitand, cum spuneam si la inceput, orice divulgare privind deznodamantul, ma voi rezuma la a sublinia solutia extrem de inspirata, si tulburator de tusanta, a secventei finale - acea sublimare in cuvinte a dragostei-capcana, care i-a atras acolo - completata cu ultimul si cel din urma cadru, inserat in timpul genericului. De subliniat si faptul ca nu stim ce-i cu acea secventa: e preluata din trecut, prin dislocare cronologica? provine din imaginarul personajelor? sau dintr-al autorului, ca o postulare a dragostei la care n-au mai ajuns? Nu stim, si nici nu conteaza: rolul ei nu e narativ, ci conotativ si concluziv.
Daca ar fi sa-i reprosez ceva filmului (lucru necesar, in fond, atat din spirit de obiectivitate, cat si din "diplomatie" - pentru a credita prin echilibrare elogiile de mai sus), ar fi doar partiala potentare vizuala a degradarii ca efect al timpului. Tot ce se schimba sunt expresiile personajelor, care spre final devin tot mai abulice si apatice (firesc, dar insuficient, as zice). Baiatului nu-i creste barba - chiar si la optsprezece ani, in mod normal niste fire razlete tot isi vad de treaba lor (iar scuza cazului mai rar al unui tanar complet imberb nu sta in picioare pana la capat; evolutia unei barbi nerase e extrem de eficienta vizual). Tonusul facial ramane proaspat, in pofida stresului, a subnutritiei si a hipoxiei - o contributie de machiaj, cu paloare, cearcane, uscaciune, era obligatorie. Se vorbeste, normal, despre caldura tot mai sufocanta, baiatul ramane in bustul gol - dar nu se vede nici o broboana de transpirate. Parul, care in timp devenea tot mai naclait, nu tradeaza nici un semn al nespalarii... si asa mai departe. Probabil ca daca nici aceste detalii n-ar fi fost neglijate, am fi putut spune clar ca aveam de-a face cu un film perfect - ceea ce risca sa-l faca mai putin credibil.
Asa ca, sa ne bucuram dar de cadoul pe care George Dorobantu si gasca lui ni l-au facut (noua, si cinematografiei romane in genere, precum si culturii si artei de pretutindeni), si sa speram din tot sufletul ca evenimentul "Elevator" nu e decat un inceput.
La un prim nivel, asa cum tot Tudor Caranfil spunea, filmul se inscrie pe deplin, ca estetica si valoare, in curentul noii generatii (numite impropriu, dar foarte popular, "Noul Val"), impunandu-se poate drept cel mai minimalist dintre filmele genului. Documentatia de productie incape intr-un paragraf: cabina unui lift de marfa, doi actori neprofesionisti cu hainele si sarsanalele lor de-acasa, un hamburger (plus inca doi, pentru duble), o camera digitala si (sic!) doua sute de euros, cheltuieli de productie. Gospodaritoarea acestei bucatarii e Alexandra Paun, un nume deja familiar cunoscatorilor tinerei generatii a filmului romanesc, si care sigur va atinge la un moment dat un nivel mult mai amplu de notorietate.
Asadar, cea mai simpla poveste cu putinta (dupa piesa omonima a lui Gabriel Pintilei, jucata la Teatrul Foarte Mic in 2005, in regia Adrianei Zaharia si scenografia lui Petrisor Staicu, cu Simona Popescu si Serban Mihailus): un baiat si o fata, care se cunosc doar de patru zile, isi cauta refugiul intim intr-o fabrica parasita de pe centura unui oras, si raman blocati in lift. Filmul incepe cu un detaliu al picioarelor lor sarind in loc, pe cand se agita sa cheme in ajutor - si nu va parasi niciodata spatiul cabinei; despre final nu vom divulga nimic, atat respectand dorinta autorilor, cat si constienti ca neprevazutul contribuie substantial la inefabilul tragic al spectacolului si al filmului: ambele te tin pe marginea scaunului, cu respiratia taiata, iar la sfarsit, te taie de-a binelea - la ficati.
Intr-un comentariu din prestigioasa lui comunitate virtuala Liternet, Razvan Penescu cita remarca unor spectatori, la iesirea din sala de spectacol: "Marfa piesa. Tari americanoii astia. Noi de ce nu stim sa scriem asa? Si ce misto e tradusa!", iar Iulia Popovici, in "22", completa cu precizarea ca personajele, doi tineri ai societatii zilelor noastre, au un ideolect schematic, un vocabular primar, un univers psiho-afectiv marcat de limitele proprii epocii, o sexualitate a ipotezelor. Sunt reprezentativi atat pentru un spatiu (cel romanesc, in planul superficial al detaliilor concrete), cat mai ales pentru o epoca, la nivel general (de unde si confuzia acelui spectator caruia-i fusese greu sa citeasca numele lui Gabriel Pintilei pe afis). Textul dramatic reuseste sa puna admirabil in valoare aceste date de fond ale problemei, dezvoltandu-le intr-o ascensiune conflictuala irezistibila, ingemanata cu o abisala aprofundare a sensurilor - si totul, cu cele mai simple mijloace: un dialog stereotip-absurd de un realism tulburator, o gama de interactiuni esentializate, si cateva inerente instante de naturalism crud (claustrofobia situatiei neputand eluda functiile fiziologice si implicatiile lor socante). Nimic expozitiv, nimic declarativ, nici urma de teoretizare: sensurile se nasc spontan si nimeresc drept la tinta.
Nu incape indoiala ca incisiva piesa de teatru i-a placut si lui Dumnezeu, din moment ce a binecuvantat-o cu o echipa formata din George Dorobantu, Alexandra Paun, Iulia Verdes si Cristi Petrescu. Iar lucrurile nu se opresc aici: amplitudinea fenomenului atinge proportii nebanuite, daca stam sa ne gandim ca interpretii sunt doi adolescenti neprofesionisti, iar regisorul... un fost marinar, complet autodidact in plan cinematografic! Doar tanara producatoare are o anumita experienta (in aceasta calitate, precum si ca scenarista, interpreta si directoare de imagine) - dar fatalmente limitata, datorita varstei. Iar acesti patru eroi (la propriu si la figurat) eu reusit sa comita un film care da lumea pe spate si mai multe nu.
Principala calitate a lui Dorobantu se afla undeva in zona simtului vizual - sine qua non pentru un cineast. Omul stie sa vada nu doar plastic, ci mai ales epic. Se remarca din capul locului enorma diversificare din modul lui de a filma un material atat de ingrat (in aparenta): doi oameni intr-o cutie. Dar nu e numai atat. Povestea in sine, prin forta imprejurarilor, e nevoita sa se prevaleze in mare parte de actiunile desfasurate amplu in spatiu si timp, comprimandu-se in maruntisuri imediate - iar camera lui George Dorobantu le urmareste mai intens si mai spectaculos decat faceau macaralele lui Nicolaescu la Calugareni. Cineastul nu se margineste doar la a povesti fapte - el nareaza stari, emotii, sentimente, instincte, ba chiar si maini, picioare, fete, incaltari... Obiectivul comunica intim cu fiecare element uman sau scenografic al mizanscenei, citind texturile, scormonind ungherele, baletand din toate unghiurile posibile, intr-o succesiune de montaj impecabil de coerenta si de ascendent-dramatica. Iar peste toate acestea, se asterne un strat stilistic consistent, care rasfata ochiul chiar si in conditiile paradoxale ale unui asemenea material prozaic si, de la un punct, chiar sordid.
Lucrul cu actorii neprofesionisti ridica intotdeauna probleme specifice. Evident, totul pleaca de la "a avea sau a nu avea" - exista oameni pur si simplu incapabili sa "joace"; iar pentru cei care "o au in ei", inca mai e nevoie cel putin de multa experienta, daca nu si de studii, pentru a-i "face actori". De zeci de ani, cineastii romani rateaza cu brio folosirea amatorilor, pur si simplu pentru ca nu stiu sa releve si sa valorifice eventualele date actoricesti native nesustinute de studiile profesionale. Exceptionale au fost cazurile cand cate un Adrian Valcu (in adolescenta) sau Rica Raducanu (la orice varsta) puteau fi ajutati sa se comporte in primul rand natural pe ecran. Si cand colo, marinarul de Dorobantu reuseste sa scoata din Cristi si Iulia doua dintre cele mai carnoase personaje ale filmului romanesc - lucru cu atat mai dificil, cu cat textul este plin de "probleme": injuraturi, vulgaritati, jargon... Cei doi interpreti le folosesc cu deplina dezinvoltura si expresivitate robusta, accentuandu-le firesc nuantele comice sau dramatice, dupa caz. Cand pe ecran se spune cu umor involuntar ca "Te-ai basit... Si-acum o sa puta!", spectatorii rad exact cat e normal - sau, cand se urla cu disperarea mortii "Futu-i, futu-i, futu-i mama ma-sii!", se cutremura sub pala celui mai sumbru fior tragic...
Ceea ce ne aduce la inca o calitate remarcabila a echipei elevatoricesti: capacitatea de a folosi la cel mai echilibrat nivel elementele delicate. Daca cei din generatia fostilor, in frunte cu supraevaluatii Daneliuc si Pintilie, n-au fost niciodata in stare sa aduca pe ecran fiziologicul, obscenul si indecentul fara a-si etala ei insisi, la modul cel mai ostentativ-grobian, propria vulgaritate, la modul: "Ia uite cum arat eu actori in pielea goala, ia ascultati cum ii pun sa injure, ia uitati-va la ei cum se pisa si se caca!", George Dorobantu si partenerii lui au intuitia si inteligenta de a plasa naturalismul pe acea axa ingusta care-l legitimeaza ca facand parte din viata, ba chiar il potenteaza, umanizand personajele si, de la un moment dat, accesand resursele de compasiune ale spectatorilor - ca sa dau un exemplu extrem: nu ma asteptam sa observ vreodata o atat de sincera si empatica tratare a motivului fetei care se usureaza (in primul caz, cu accente de umor licentios - "In conditii normale, chestia asta mi s-ar fi parut nemaipomenit de sexy" - iar intr-al doilea, cu o gravitate de-a dreptul funesta: ii toarna cateva picaturi in gura baiatului amenintat de deshidratare. Secventa se conjuga, contrastant, cu cea a devorarii hamburgerului in timp ce baiatul se trezeste treptat din somn, cand instinctul de supravietuire striveste complet orice forma de altruism - unul dintre cele mai tensionate momente pe care le-am vazut vreodata in filmul romanesc.)
Evitand, cum spuneam si la inceput, orice divulgare privind deznodamantul, ma voi rezuma la a sublinia solutia extrem de inspirata, si tulburator de tusanta, a secventei finale - acea sublimare in cuvinte a dragostei-capcana, care i-a atras acolo - completata cu ultimul si cel din urma cadru, inserat in timpul genericului. De subliniat si faptul ca nu stim ce-i cu acea secventa: e preluata din trecut, prin dislocare cronologica? provine din imaginarul personajelor? sau dintr-al autorului, ca o postulare a dragostei la care n-au mai ajuns? Nu stim, si nici nu conteaza: rolul ei nu e narativ, ci conotativ si concluziv.
Daca ar fi sa-i reprosez ceva filmului (lucru necesar, in fond, atat din spirit de obiectivitate, cat si din "diplomatie" - pentru a credita prin echilibrare elogiile de mai sus), ar fi doar partiala potentare vizuala a degradarii ca efect al timpului. Tot ce se schimba sunt expresiile personajelor, care spre final devin tot mai abulice si apatice (firesc, dar insuficient, as zice). Baiatului nu-i creste barba - chiar si la optsprezece ani, in mod normal niste fire razlete tot isi vad de treaba lor (iar scuza cazului mai rar al unui tanar complet imberb nu sta in picioare pana la capat; evolutia unei barbi nerase e extrem de eficienta vizual). Tonusul facial ramane proaspat, in pofida stresului, a subnutritiei si a hipoxiei - o contributie de machiaj, cu paloare, cearcane, uscaciune, era obligatorie. Se vorbeste, normal, despre caldura tot mai sufocanta, baiatul ramane in bustul gol - dar nu se vede nici o broboana de transpirate. Parul, care in timp devenea tot mai naclait, nu tradeaza nici un semn al nespalarii... si asa mai departe. Probabil ca daca nici aceste detalii n-ar fi fost neglijate, am fi putut spune clar ca aveam de-a face cu un film perfect - ceea ce risca sa-l faca mai putin credibil.
Asa ca, sa ne bucuram dar de cadoul pe care George Dorobantu si gasca lui ni l-au facut (noua, si cinematografiei romane in genere, precum si culturii si artei de pretutindeni), si sa speram din tot sufletul ca evenimentul "Elevator" nu e decat un inceput.
