Părerea criticului
Acum noua ani, Cate Blanchett i-a dat pentru prima oara chip Reginei Elizabeth I - ea personal, ca rolul ca atare l-au mai jucat pe ecran vreo cincizeci si cinci de actrite, de la Sarah Bernhard (1912), Flora Robson (1937, 1940) si Bette Davis (1939, 1955), pana la Dame Judi Dench (1998), Margot Kidder (2001) si mai ales Glenda Jackson (1971-72 - dupa umila mea parere, cea mai elizabethana Elizabeth ever). |n filmul din 1998 (scris de Michael Hirst si regizat de Shekhar Kapur), buna si frumoasa Cate intruchipa o Elizabeth la tinerete, inconjurata de alde Ducele de Norfolk, Sir William Cecil, zburdalnicul Leicester si onerosul Walsingham. Anii au trecut, Elizabeth si Cate au mai crescut (despre ladies nu e frumos sa spunem "inaintat in varsta"), asa ca acum aceiasi Hirst (plus William Nicholson) si Kapur ne ofera o pagina mai coapta a domniei, si anume perioada conflictului cu Spania si a procesului lui Mary Stuart. Si, intr-adevar, singurul rost al filmului este acela de "fila intoarsa", caci altfel nu aduce nimic nou. Cate e la fel de expresiva ca in primul film, Geoffrey Rush e la fel de Walsingham, iar Clive Oven (Sir Walter Raleigh) nu e nici de departe la fel de interesant ca-n "Shoot'em up!". Speriati, pesemne, sa nu pice-n didacticism, Hirst si Kapur au catat o oarece "umanizare" a subiectului, insistand in primul rand pe relatia reginei cu Raleigh, si complicatiile iscate de-aici. Pe de alta parte, au pedalat apasat, la modul cel mai politically correct, in ton cu directivele de partid si de stat ale Noii Ordini Mondiale, pe anticatolicism, in contextul ambitiei lui Filip al II-lea de a invinge Anglia pentru a o readuce sub carja papala, via Mary Stuart. Nu degeaba, in final, cand de Armada s-a ales praful, sunt filmate insistent si patetic o multime de cruficixuri scufundandu-se au ralenti in adancul marilor, pe fundal de flacari sus la suprafata.
Rezultatul e un scenariu haotic,care schioapata la tot pasul, plin de fleacuri supralicitate si esente expediate. Toata relatia cu Mary Stuart, concurenta la tron, intrigile, procesul etc. e confuza si supta din deget (trebuie sa fi citit istorie ca sa intelegi ce se intampla acolo), in schimb secventa decapitarii e overreacting pan' la Dumnezeu - si pan' la punctarea finala cu neaparatul harsti, atat de la moda in lumea soundtrackurilor naturaliste din zilele noastre. De retinut si ca Samantha Morton, cu tipologia ei de laptareasa din Obor, seamana cu Mary cum seman eu cu Chivu Stoica.
Pe partea cu spaniolii, au facut ditamai personajul conotativ din Infanta Isabella (Aimee King), care, ei-ce-sa-ti-povestesc, numai cu o papusa Elizabeth isi gaseste sa se joace, si la-nceput, si la mijloc, si la sfarsit (de buna seama, un fel de premonitie a francizei Barbie!). Regalu-i tatane, Jordi Mollà, arata bine-n rol si joaca extrem de cabotin (dar o cabotirie lipsita de farmecul acelui Filip al II-lea pe care-l compusese Mircea Diaconu la Icoanei acum treizeci de ani, in "Elizabeth" a lui Paul Foster).
Totusi, duda filmului este, din pacate, taman Armada, despre care se vorbeste incontinuu ca despre a opta minune/catastrofa a lumii (depinde cine vorbeste)si care-i prezenta mai saracacios si mai neconvingator decat se intampla pe vremea bataliilor navale filmate in baie (pana si-n corabiile lui Erroll Flynn aratau mai credibil). Mareata lupta finala e abulica, foarte economic filmata si-n genere ambitioasa a lua zmeura pentru anti-climax. Nu tu "formatie vultur", nu tu strategie navala, nu nimic - concluzia fiind ca englezii au invins fiindca erau luminati la minte si democrati avant-la-lettre (copioasa secventa introductiva cand Elizabeth declara ca nu-si va inchide supusii pentru delicte de opinie - zici ca-i Burebista citand din Ceasca), pe cand nesimtitii de spanioli asupreau poporul cu Inchizitia. Nu lipsesc nici loviturile de tun care fac diversi corabieri sa moara gratios printre flacari si cioturi de lemn, pe tanguieli corale, semn ca pan'-aici le-a fost.
De fapt, coralele abunda in tot filmul, insotind de regula filmarile de pe travelling circular. Cum tine sa ne comunice ca "e groasa, nene!", Kapur pune camera sa se-nvarteasca-n jurul actorilor, unghiulata in contre-plongé, pana ne ia pe toti cu ameteli, iar la mixaj baga cor care face: "Aaaaaa...!" Cel mai irezistibil efect e in secventele epilogistice, cand pana si Elizabeth se-arunca-n niste piruete din-astea de te miri ca nu-i ia vantul peruca(sau poate nici nu era peruca, totusi, ca prea naturel ii falfaiau pletele cand se juca de-a Jeanne d'Arc, calarind in armura in fruntea trupelor ca sa le tina un “spici” mobilizator - asta le-a placut asa de mult cum a iesit, c-au pus-o si pe afisul filmului!).
Dac-ar fi sa alegem si ceva de soi din aceasta continua ridicare din umeri (cum zicea Maiorul Stefan Teapa ca e tara lui) ar fi, pe langa a enspea confirmare ca Blanchett are talent, o scenografie de decoruri si costume realmente frumoasa si o imagine de foarte buna calitate, discret-expresiva, folosind iscusit culorile si lumina (mai ales in chiaroscuro) - cu conditia sa uitam felul cum o-mbuca regia cu scenariul, pentru ca atunci incepe sa gliseze prin forta imprejurarilor spre kitsch. Si cam atat.
Rezultatul e un scenariu haotic,care schioapata la tot pasul, plin de fleacuri supralicitate si esente expediate. Toata relatia cu Mary Stuart, concurenta la tron, intrigile, procesul etc. e confuza si supta din deget (trebuie sa fi citit istorie ca sa intelegi ce se intampla acolo), in schimb secventa decapitarii e overreacting pan' la Dumnezeu - si pan' la punctarea finala cu neaparatul harsti, atat de la moda in lumea soundtrackurilor naturaliste din zilele noastre. De retinut si ca Samantha Morton, cu tipologia ei de laptareasa din Obor, seamana cu Mary cum seman eu cu Chivu Stoica.
Pe partea cu spaniolii, au facut ditamai personajul conotativ din Infanta Isabella (Aimee King), care, ei-ce-sa-ti-povestesc, numai cu o papusa Elizabeth isi gaseste sa se joace, si la-nceput, si la mijloc, si la sfarsit (de buna seama, un fel de premonitie a francizei Barbie!). Regalu-i tatane, Jordi Mollà, arata bine-n rol si joaca extrem de cabotin (dar o cabotirie lipsita de farmecul acelui Filip al II-lea pe care-l compusese Mircea Diaconu la Icoanei acum treizeci de ani, in "Elizabeth" a lui Paul Foster).
Totusi, duda filmului este, din pacate, taman Armada, despre care se vorbeste incontinuu ca despre a opta minune/catastrofa a lumii (depinde cine vorbeste)si care-i prezenta mai saracacios si mai neconvingator decat se intampla pe vremea bataliilor navale filmate in baie (pana si-n corabiile lui Erroll Flynn aratau mai credibil). Mareata lupta finala e abulica, foarte economic filmata si-n genere ambitioasa a lua zmeura pentru anti-climax. Nu tu "formatie vultur", nu tu strategie navala, nu nimic - concluzia fiind ca englezii au invins fiindca erau luminati la minte si democrati avant-la-lettre (copioasa secventa introductiva cand Elizabeth declara ca nu-si va inchide supusii pentru delicte de opinie - zici ca-i Burebista citand din Ceasca), pe cand nesimtitii de spanioli asupreau poporul cu Inchizitia. Nu lipsesc nici loviturile de tun care fac diversi corabieri sa moara gratios printre flacari si cioturi de lemn, pe tanguieli corale, semn ca pan'-aici le-a fost.
De fapt, coralele abunda in tot filmul, insotind de regula filmarile de pe travelling circular. Cum tine sa ne comunice ca "e groasa, nene!", Kapur pune camera sa se-nvarteasca-n jurul actorilor, unghiulata in contre-plongé, pana ne ia pe toti cu ameteli, iar la mixaj baga cor care face: "Aaaaaa...!" Cel mai irezistibil efect e in secventele epilogistice, cand pana si Elizabeth se-arunca-n niste piruete din-astea de te miri ca nu-i ia vantul peruca(sau poate nici nu era peruca, totusi, ca prea naturel ii falfaiau pletele cand se juca de-a Jeanne d'Arc, calarind in armura in fruntea trupelor ca sa le tina un “spici” mobilizator - asta le-a placut asa de mult cum a iesit, c-au pus-o si pe afisul filmului!).
Dac-ar fi sa alegem si ceva de soi din aceasta continua ridicare din umeri (cum zicea Maiorul Stefan Teapa ca e tara lui) ar fi, pe langa a enspea confirmare ca Blanchett are talent, o scenografie de decoruri si costume realmente frumoasa si o imagine de foarte buna calitate, discret-expresiva, folosind iscusit culorile si lumina (mai ales in chiaroscuro) - cu conditia sa uitam felul cum o-mbuca regia cu scenariul, pentru ca atunci incepe sa gliseze prin forta imprejurarilor spre kitsch. Si cam atat.
