Părerea criticului
„Elizabethtown” se numeste „film” si dureaza peste doua ore, dar e o greseala: de fapt, „filmul” distribuit pe marile ecrane din toata lumea este un clip (ne)cinstit in care apar vedete cu cota la box-office (Orlando Bloom, Kirsten Dunst) si actori-actori care sunt valori sigure (Susan Sarandon, Alec Baldwin...) si se fac ca joaca-ntr-un film.
Care este, de fapt, „despre Muzica”: cateva din cele mai super hituri ale tuturor timpurilor isi dau intalnire-n Elizabethtown – singurul motiv, de altfel, pentru care cineva (preferabil, cu ureche muzicala) ar trebui sa ramana pana la sfarsitul lui...
Cameron Crowe a „bagat muzica” (buna) in mai toate filmele sale. In principiu, „Elizabethtown” n-ar trebui sa aiba prea mult de-a face cu muzica – in orice caz, nu cu rockul, ci eventual cu fanfara de inmormantare – caci povesteste drumul facut de Bloom, din California in oraselul din titlu, pentru a recupera trupul tatalui sau decedat.
Pe drum (mai precis in avion) o intalneste pe Dunst, al carei debit verbal este direct proportional cu lipsa ei de farmec, de aceea insista. Insista si persista, ca si filmul: ceea ce ar fi trebuit sa fie un subiect de comedie romantica de maximum 1 ora si jumatate se umfla – fatal – pana la durata deja-mentionata, cu efecte la fel de fatale pentru bietul spectator.
Un moment sintetizeaza la fix dezlanarea bleaga numita „Elizabethtown”: acela in care Bloom si Dunst vorbesc la telefon – si vorbesc, si vorbesc – pana se face ziua si ajung la concluzia ca e mai bine sa se intalneasca fata-n fata.
Acuma., sincer, nu stiu cat a costat acea nota telefonica si nici nu-mi pasa – are Hollywoodul destui bani s-o plateasca. Dar sa stai sa vezi chestia asta la cinema, „fata-n fata”... sorry, cred ca fiecare are ceva mai bun de facut!
Care este, de fapt, „despre Muzica”: cateva din cele mai super hituri ale tuturor timpurilor isi dau intalnire-n Elizabethtown – singurul motiv, de altfel, pentru care cineva (preferabil, cu ureche muzicala) ar trebui sa ramana pana la sfarsitul lui...
Cameron Crowe a „bagat muzica” (buna) in mai toate filmele sale. In principiu, „Elizabethtown” n-ar trebui sa aiba prea mult de-a face cu muzica – in orice caz, nu cu rockul, ci eventual cu fanfara de inmormantare – caci povesteste drumul facut de Bloom, din California in oraselul din titlu, pentru a recupera trupul tatalui sau decedat.
Pe drum (mai precis in avion) o intalneste pe Dunst, al carei debit verbal este direct proportional cu lipsa ei de farmec, de aceea insista. Insista si persista, ca si filmul: ceea ce ar fi trebuit sa fie un subiect de comedie romantica de maximum 1 ora si jumatate se umfla – fatal – pana la durata deja-mentionata, cu efecte la fel de fatale pentru bietul spectator.
Un moment sintetizeaza la fix dezlanarea bleaga numita „Elizabethtown”: acela in care Bloom si Dunst vorbesc la telefon – si vorbesc, si vorbesc – pana se face ziua si ajung la concluzia ca e mai bine sa se intalneasca fata-n fata.
Acuma., sincer, nu stiu cat a costat acea nota telefonica si nici nu-mi pasa – are Hollywoodul destui bani s-o plateasca. Dar sa stai sa vezi chestia asta la cinema, „fata-n fata”... sorry, cred ca fiecare are ceva mai bun de facut!
