Părerea criticului
Naomi Watts a dat lovitura la Hollywood ca urmare a Mulholland Drive-ului lynchian, rolul respectiv reprezentand marea ei sansa si momentul din care a inceput sa fie bagata in seama. Daca pana atunci actrita australiana isi ducea viata intr-o maniera cat de cat asemanatoare cu cea a personajului principal omonim din Ellie Parker, asta nu putem decat specula, si jumatate din distractia pe care o poate oferi filmul lui Scott Coffey (care si-a dezvoltat scurt-metraj-ul din 2001 cu acelasi nume) decurge din credinta ca da, asa ceva chiar se poate intampla unei actrite care, desi talentata, n-are bafta, cum se zice in popor.
Ellie Parker isi duce viata de la un casting la altul, schimband rochiile si machiajul in masina, exersand diverse accente in oglinda retrovizoare, si petrecandu-si putinul timp liber in stil boem, recte concerte, betii, si cate un joint ocazional. Are suficienta luciditate insa sa constate ca nu mai stie cine este cu adevarat, in toata rutina asta a pretendentului la fastul star system-ului, si aici (ca reprezentare mai putin stralucitoare a Hollywoodului) Coffey se apropie ca tematica de MD-ul lui Lynch (de la care imprumuta si actori: Watts, Mark Pellegrino, Jennifer Syme; Coffey insusi, fiind un preferat al regizorului). Fata de alte lucrari care vor mai degraba sa dea cu barda in miturile “fabricii de vise”, nu pentru incisivitatea sa ar trebui vazut Ellie Parker, ci pentru tonul onest (si digital) in care e vazut angst-ul actorului in Los Angeles, si pentru prestatia de clasa a lui Watts, lasata liber sa improvizeze si sa se joace cu scenele cum crede ea de cuviinta. Tot ce are de spus, in ciuda unui potential umoristic evident (Chevy Chase intr-un cameo, o scena cand Ellie si prietena ei se intrec sa vada care dintre ele poate sa planga prima la comanda s.a.), Coffey spune insa lent si, desi lasa impresia ca rade de producatorii ametiti de droguri din final, ce vor arta si nu film comercial, parca urmareste si el aceleasi valori. Deci asteptati-va la minute in sir in care pletele unei Watts meditative sunt miscate de vant, pe cate o melodie oarecare. In rest, nu e rau.
stele:2.5/5
de Alin-Adrian Moise
Ellie Parker isi duce viata de la un casting la altul, schimband rochiile si machiajul in masina, exersand diverse accente in oglinda retrovizoare, si petrecandu-si putinul timp liber in stil boem, recte concerte, betii, si cate un joint ocazional. Are suficienta luciditate insa sa constate ca nu mai stie cine este cu adevarat, in toata rutina asta a pretendentului la fastul star system-ului, si aici (ca reprezentare mai putin stralucitoare a Hollywoodului) Coffey se apropie ca tematica de MD-ul lui Lynch (de la care imprumuta si actori: Watts, Mark Pellegrino, Jennifer Syme; Coffey insusi, fiind un preferat al regizorului). Fata de alte lucrari care vor mai degraba sa dea cu barda in miturile “fabricii de vise”, nu pentru incisivitatea sa ar trebui vazut Ellie Parker, ci pentru tonul onest (si digital) in care e vazut angst-ul actorului in Los Angeles, si pentru prestatia de clasa a lui Watts, lasata liber sa improvizeze si sa se joace cu scenele cum crede ea de cuviinta. Tot ce are de spus, in ciuda unui potential umoristic evident (Chevy Chase intr-un cameo, o scena cand Ellie si prietena ei se intrec sa vada care dintre ele poate sa planga prima la comanda s.a.), Coffey spune insa lent si, desi lasa impresia ca rade de producatorii ametiti de droguri din final, ce vor arta si nu film comercial, parca urmareste si el aceleasi valori. Deci asteptati-va la minute in sir in care pletele unei Watts meditative sunt miscate de vant, pe cate o melodie oarecare. In rest, nu e rau.
stele:2.5/5
de Alin-Adrian Moise
