Cel mai recent film al lui Cornel Gheorghiţă (regizor, producător, scenarist, cunoscut cinefililor din România şi datorită filmelor Europolis, 2010, şi Cripta, 2014), ”Epava”, este o dramă despre trecut şi suferinţă umană de un tragism şi o sensibilitate aparte, chiar dacă pe alocuri ne este prezentată şi realitatea într-o formă dură, necosmetizată.
Elocvente pentru calitatea peliculei sunt şi premiile obţinute până în prezent: Calcutta International Cult Film Festival – Outstanding Achievement Award – Best Narrative; Virgin Spring CineFest – Gold Award – Narrative Feature; L'Age D’Or International Arthouse Film Festival - Outstanding Achievement Award – Best Narrative; Cult Critic Movie Awards – Best Feature Film.
Omar Khayyam spunea în două celebre catrene: ”Niciodată despre dusul ieri să nu-ţi aduci aminte” şi ”Nu regreta trecutul, trăieşte şi petrece!”. Filmul lui Cornel Gheorghiţă arată (cu argumente artistice, bineînţeles) că aşa ceva este imposibil.
Nu ai cum să fugi de trecut, nu ai unde să te ascunzi de el, acesta face parte din tine.
Firu Dorileanu (interpretat de Bogdan Marhodin) este un tânăr care pare mai curând introvertit şi care porneşte în căutarea propriului destin, descoperind o scrisoare într-un contrabas. Scrisoare trimisă de mama sa, între timp trecută în nefiinţă.
De asemenea, vizionează o casetă video cu un film alb-negru intitulat ”Epava”, în care apărea şi mama sa, Miruna. Mai precis începe să facă acest lucru, pentru că trebuie să întrerupă vizionarea din cauza unei defecţiuni tehnice.
(În film sunt evocate şi realităţi triste din perioada de dinainte de 1989, ca şi de după, care te fac să înţelegi ce drame au avut şi mai au loc, dar este departe de a fi un film care să pună accentul pe politic).
Trei colegi de promoţie - regizori de film - se întâlnesc într-o noapte pe malul Mării Negre. Printre ei, şi Gino Pescariu (interpretat de Constantin Florescu), fost iubit al Mirunei.
Obsedat de descoperirea propriului trecut şi de reapropierea (imaginară, fiindcă în lumea reală nu mai era posibil) de cea care i-a dat viaţă, Firu ascultă, din umbră, dialogurile acestora. Felul în care asistă, mut, la diferite relatări ale unor amintiri ireverenţioase legate de mama sa mi-a amintit pregnant de modul în care Maddalena Cecconi (Anna Magnani) îi surprinde la un moment dat pe realizatorii unui film râzând în hohote de prestaţia fiicei sale, aspirantă la un rol într-o peliculă, din celebra creaţie ”Bellissima”, a lui Luchino Visconti. Acolo intriga era alta, dar scenele (şi încărcătura emoţională) sunt oarecum asemănătoare. Şi, fără a face neapărat comparaţie între filme, prestaţia Cosminei Olariu în rolul Ica, actriţă, dar şi amantă a unuia dintre regizori mi-a amintit de rolul lui Liv Tyler în ”Tinereţe furată”, de Bertolucci. Bine, nu are o partitură la fel de complexă, dar e aceeaşi poveste: tinereţea, prospeţimea, seducţia înconjurate de viciu, amintiri, perversitate, nostalgie.
Beneficiind de o coloană sonoră de excepţie (Hyperborean, compozitor Arild ANDERSEN; Patch of Light, compozitor Arild ANDERSEN; Comme une absence, compozitor Anouar BRAHEM; Skyline, compozitor OREGON; La mama acasă, Marcel Barosanu – acordeon), cadrele din filmul vechi, precum şi cele obsedante cu nava, scufundată într-o mare ce pare a semnifica destinul, sunt, fără exagerare, o capodoperă cinematografică. Nu iubeşti cu adevărat filmul dacă nu iubeşti această combinaţie fantastică, ce apare de mai multe ori pe parcursul peliculei.
Ies la iveală secrete din trecut şi Firu se întâlneşte cu Gino, fostul iubit al mamei sale. Plecaţi într-o acţiune de improbabilă recuperare a unei drone căzute pe navă (simbol evident al confruntării trecutului cu prezentul), cei doi joacă un joc teribil, al implacabilităţii destinului. Când tânărul, uşor jignit de remarcile celuilalt, porneşte spre epavă, Gino îi strigă: ”Am glumit!”. Dar tânărul nu se opreşte. Când, văzând că nu ajunge cu bara pe care o ţinea la dronă, îi strigă: ”Dacă nu ajungi, las-o, c-o iau eu!”, Firu de asemenea nu se opreşte. Ce se va întâmpla, veţi afla urmărind filmul.
Remarcabilă intrigă, având şi ceva (nu total) din complexul oedipian. E o scenă care taie răsuflarea spectatorului, iar finalul, în care Firu se aşază în întregime în cutia contrabasului este unul logic, chiar dacă regizorul a declarat, la finalul proiecţiei de gală, că nu l-a premeditat: povestea se sfârşeşte în acelaşi loc din care începe, precum ciclul etern al alternanţei dintre viaţă şi moarte. Acolada se încheie, inevitabilul se produce.
Şi aş zice că realizatorul filmului nu este neapărat fatalist, ci în primul rând artist: fără acest final, fără moarte, fără durere, fără sacrificiu nu avem artă cu adevărat. Şi se vede că este o poveste trăită, simţită, şi nu una pentru public.
De remarcat şi prestaţia actorilor, care se achită de sarcină mai mult decât onorabil.
Cred că singurul lucru care poate fi considerat perfectibil în acest film eminamente artistic este tuşa de vulgaritate excesivă ce apare uneori, fără însă a predomina, care poate contrasta nedorit cu efectul de sublim al cadrelor amintite mai sus. Dar am impresia că scopul a fost de a arăta viaţa aşa cum este ea, cu mirific şi grotesc, cu spiritualitate şi animalitate, şi aici nu am nimic de comentat.
Scrisoarea pe care Firu o desface febril în debutul filmului se încheie cu următoarele cuvinte: ”Nu vreau să cred că aceste rânduri vor sfârşi precum un mesaj într-o sticlă aruncată în mare”. (Am citat din memorie).
Sper din tot sufletul că şi mesajul filmului ”Epava”, o ”pată de culoare” în peisajul filmului românesc, deşi are şi cadre alb-negru, va ajunge la destinaţie, adică la publicul românesc de ieri şi de azi.
Elocvente pentru calitatea peliculei sunt şi premiile obţinute până în prezent: Calcutta International Cult Film Festival – Outstanding Achievement Award – Best Narrative; Virgin Spring CineFest – Gold Award – Narrative Feature; L'Age D’Or International Arthouse Film Festival - Outstanding Achievement Award – Best Narrative; Cult Critic Movie Awards – Best Feature Film.
Omar Khayyam spunea în două celebre catrene: ”Niciodată despre dusul ieri să nu-ţi aduci aminte” şi ”Nu regreta trecutul, trăieşte şi petrece!”. Filmul lui Cornel Gheorghiţă arată (cu argumente artistice, bineînţeles) că aşa ceva este imposibil.
Nu ai cum să fugi de trecut, nu ai unde să te ascunzi de el, acesta face parte din tine.
Firu Dorileanu (interpretat de Bogdan Marhodin) este un tânăr care pare mai curând introvertit şi care porneşte în căutarea propriului destin, descoperind o scrisoare într-un contrabas. Scrisoare trimisă de mama sa, între timp trecută în nefiinţă.
De asemenea, vizionează o casetă video cu un film alb-negru intitulat ”Epava”, în care apărea şi mama sa, Miruna. Mai precis începe să facă acest lucru, pentru că trebuie să întrerupă vizionarea din cauza unei defecţiuni tehnice.
(În film sunt evocate şi realităţi triste din perioada de dinainte de 1989, ca şi de după, care te fac să înţelegi ce drame au avut şi mai au loc, dar este departe de a fi un film care să pună accentul pe politic).
Trei colegi de promoţie - regizori de film - se întâlnesc într-o noapte pe malul Mării Negre. Printre ei, şi Gino Pescariu (interpretat de Constantin Florescu), fost iubit al Mirunei.
Obsedat de descoperirea propriului trecut şi de reapropierea (imaginară, fiindcă în lumea reală nu mai era posibil) de cea care i-a dat viaţă, Firu ascultă, din umbră, dialogurile acestora. Felul în care asistă, mut, la diferite relatări ale unor amintiri ireverenţioase legate de mama sa mi-a amintit pregnant de modul în care Maddalena Cecconi (Anna Magnani) îi surprinde la un moment dat pe realizatorii unui film râzând în hohote de prestaţia fiicei sale, aspirantă la un rol într-o peliculă, din celebra creaţie ”Bellissima”, a lui Luchino Visconti. Acolo intriga era alta, dar scenele (şi încărcătura emoţională) sunt oarecum asemănătoare. Şi, fără a face neapărat comparaţie între filme, prestaţia Cosminei Olariu în rolul Ica, actriţă, dar şi amantă a unuia dintre regizori mi-a amintit de rolul lui Liv Tyler în ”Tinereţe furată”, de Bertolucci. Bine, nu are o partitură la fel de complexă, dar e aceeaşi poveste: tinereţea, prospeţimea, seducţia înconjurate de viciu, amintiri, perversitate, nostalgie.
Beneficiind de o coloană sonoră de excepţie (Hyperborean, compozitor Arild ANDERSEN; Patch of Light, compozitor Arild ANDERSEN; Comme une absence, compozitor Anouar BRAHEM; Skyline, compozitor OREGON; La mama acasă, Marcel Barosanu – acordeon), cadrele din filmul vechi, precum şi cele obsedante cu nava, scufundată într-o mare ce pare a semnifica destinul, sunt, fără exagerare, o capodoperă cinematografică. Nu iubeşti cu adevărat filmul dacă nu iubeşti această combinaţie fantastică, ce apare de mai multe ori pe parcursul peliculei.
Ies la iveală secrete din trecut şi Firu se întâlneşte cu Gino, fostul iubit al mamei sale. Plecaţi într-o acţiune de improbabilă recuperare a unei drone căzute pe navă (simbol evident al confruntării trecutului cu prezentul), cei doi joacă un joc teribil, al implacabilităţii destinului. Când tânărul, uşor jignit de remarcile celuilalt, porneşte spre epavă, Gino îi strigă: ”Am glumit!”. Dar tânărul nu se opreşte. Când, văzând că nu ajunge cu bara pe care o ţinea la dronă, îi strigă: ”Dacă nu ajungi, las-o, c-o iau eu!”, Firu de asemenea nu se opreşte. Ce se va întâmpla, veţi afla urmărind filmul.
Remarcabilă intrigă, având şi ceva (nu total) din complexul oedipian. E o scenă care taie răsuflarea spectatorului, iar finalul, în care Firu se aşază în întregime în cutia contrabasului este unul logic, chiar dacă regizorul a declarat, la finalul proiecţiei de gală, că nu l-a premeditat: povestea se sfârşeşte în acelaşi loc din care începe, precum ciclul etern al alternanţei dintre viaţă şi moarte. Acolada se încheie, inevitabilul se produce.
Şi aş zice că realizatorul filmului nu este neapărat fatalist, ci în primul rând artist: fără acest final, fără moarte, fără durere, fără sacrificiu nu avem artă cu adevărat. Şi se vede că este o poveste trăită, simţită, şi nu una pentru public.
De remarcat şi prestaţia actorilor, care se achită de sarcină mai mult decât onorabil.
Cred că singurul lucru care poate fi considerat perfectibil în acest film eminamente artistic este tuşa de vulgaritate excesivă ce apare uneori, fără însă a predomina, care poate contrasta nedorit cu efectul de sublim al cadrelor amintite mai sus. Dar am impresia că scopul a fost de a arăta viaţa aşa cum este ea, cu mirific şi grotesc, cu spiritualitate şi animalitate, şi aici nu am nimic de comentat.
Scrisoarea pe care Firu o desface febril în debutul filmului se încheie cu următoarele cuvinte: ”Nu vreau să cred că aceste rânduri vor sfârşi precum un mesaj într-o sticlă aruncată în mare”. (Am citat din memorie).
Sper din tot sufletul că şi mesajul filmului ”Epava”, o ”pată de culoare” în peisajul filmului românesc, deşi are şi cadre alb-negru, va ajunge la destinaţie, adică la publicul românesc de ieri şi de azi.