Un film nici prea prea , nici foarte foarte, o tragi-comedie in care tragismul consta in intrebarea : Ce dracu mai cautam noi aici ? iar comicul da raspunsul: Ca sa facem haz de necaz.
psihologu
pe 26 Ianuarie 2012 11:53
Dacă ne-am imagina un story-board al filmului, fiecare personaj ar avea în dreptul lui nu un nume, ci o săgeată spre un simbol, o metaforă ori un citat din Eliade, Pleşu ori Cioran. Cornel Gheorghiţă a vrut un film despre conceptul de moarte, dar i-a ieşit unul despre doi oameni care mor.
Premisele sunt, de altfel, foarte bine setate de regizorul român stabilit în Franţa: „Europolis nu-şi propune o imitare a realităţii, în nici un caz. Realitatea constituie doar un punct de plecare către o incursiune imaginativă a sufletului omenesc care, după sfârşitul vieţii sale pe pământ, se-ndreaptă către Judecata de Apoi – aşa cum o regăsim în tradiţia noastră. În această tranziţie instabilă, sufletul întâlneşte îngerii, vămile văzduhului, diavolii, îngerii păzitori”. Aşadar, realism magic să fie. Doar că, în drumul lui de-andoaselea de la simboluri şi tradiţii la personaje în carne şi oase, la un schelet de poveste care să conţină şi cantitatea prevăzută de dileme metafizice, cineastul nu reuşeşte să fie nici magic, nici realist.
Crynick
pe 01 Februarie 2011 12:04
bai..de ce mintiti ca e filmul la cinema timis?am fost acolo si nici vorba sa fie pus
factissima
pe 13 Decembrie 2010 11:48
Porecla canina pe care si-a dat-o Mihnea Columbeanu este singurul lucru inspirat din ce am citit scri de el. Ati vazut un pitbull fara bale? poate mort… dar si atunci ramân urme.
La oameni scuipaturile fara întrerupere devin bale, mai ales când stai pe tusa si latrii la jucatorii care nici macar nu te aud. El, saracu complexat, nu are decât un singur sfârsit : sa se-nvârta în jurul lui pana îsi apuca coada. Se stie ca animalele canine nu vad bine, cât despre inteligenta lor este comparabila cu multe din mamiferele necuvântatoare.
Dau doar doua exemple simle, la subiect, caci devine prea obositor apoi – ca sa vedeti culoarea ochilor acestui animal si ce sta în spatele lor :
1.Exemplu
Iata de ce nu vede pitbull :
- el nu a vazut Sulina Veche în film !!
- toate elementele vechi ale Sulinei, din perioada Comisiei Europene a Dunarii se vad clar în film : înca de la început prin suita vederelor de epoca, explicatiile date de muzeograf, ascultate pe laptop, palatul CED, biserica greceasca, farul nou si farul vechi, muzeul în interior drapelul CED, cimitirul international (cel evreiesc, musulman, catolic si ortodox)…
profesionistul nostru canin n-a vazut nimic !! ori nu cunoaste Sulina decât din carti ori era în calduri la vizionare. poate chiar amândoua la un loc. sigur nu e vina lui ? dar a cui cand scrie si semneaza ?
2.Exemplu
Cum de a trecut vama Nae eroul principal un magar, când tiganii unguri nu au reusit caci nu aveau acte – mediteaza cu nerv caninul nostru
-vamesii au confiscat toate obiectele din sicriu cu toate ca nu aveau dreptul decât poate daca Nae, protagonistul le cere o favoare – evident cea a trecerii magarusului. Fapt pentru care Nae se opreste ca sa dea magarusul inapoi tiganilor a caror microbuz se vede de partea cealalta a Dunarii.
Este mai subtil acest procedeu de constructie epica, dar Pitbull-ul nostru nu duce pâna acolo.
Restul, scris cu aceeasi pricepere eronata, în aceeasi tonalitate. Recunosc ca a pus energie si adrenalina animalul in text.
Iertati-l ca nu stie ce face, mai ales ca urla în disperare cu necunoscutul lui profesionalist doar, doar, va convinge niste rataciti dezorientati sa-i urmeze rateurile umplute cu adrenalina.
Filmul îsi urmeaza cursul linistit prin festivaluri (la unele din ele doar ca sa ajungi sa fii selectat este deja o recompensa, ce sa mai spun de premiu !!) , iar « profesionistul » nostru maidanez raguseste urlând o data cu « haita de profesionisti » ( atat de apreciati în strainataturi ?!! – pe care toate tarile îi traduc) si chiar crezandu-se în drept sa dea sfaturi de a intra în « grila » lui de judecata, asa cum a invatat el la scoala. Autoironia unui animal turbat dorindu-si propria-i închisoare. Amuzant nu ?
MavrodinIrina
pe 11 Decembrie 2010 19:09
Filmul Europolis, de Cornel Gheorghiţă, posedă o structură circulară, solid construită, care permite o lectură multiplă, invită chiar la o asemenea lectură, ca orice operă de artă autentică.
De la început eşti cucerit şi emoţionat de frumuseţea absolută a imaginilor sale, care ne implică pe dată, fără niciun motiv raţional, ci doar prin excepţionalul mod de a fi al liniilor şi al culorilor sale, al contrastelor sale.
Îţi dai totuşi curând seama că ceva te îndeamnă să aprofundezi această primă impresie, care nu face decât să ne pregătească în vederea unor noi descoperiri,
cel puţin tot atât de importante, dar care – din fericire! – continuă să fie suscitate prin mijloace la fel de cinematografice, altfel spus, prin «imagini», ceea ce vrea să spună şi personajele, care ne vorbesc şi care, de asemenea, ne implică profund.
Odată intrat în această convenţie a imaginii care „vorbeşte” şi a personajului care „vorbeşte” mai curând ca imagine, care nu vorbeşte deci aproape deloc, spec- tatorul se poate instala treptat în propria sa lectură, care nu coincide totdeauna cu lectura autorului filmului sau cu alta din numeroasele lecturi posibile ale filmului. (Este important să spunem că orice lectură, pentru a fi validă, trebuie să asculte de legile coerenţei.)
Spectatorul va putea deci rămâne la acest prin nivel – frumuseţea imaginilor şi impactul lor specific –, dar el va putea face şi un pas mai mult, pentru a urmări această poveste a emigrării/imigrării/emigrării unei familii de români, poveste tragică, cu care Europa se confruntă încă şi în zilele noastre.
Această poveste ne cufundă în problematica dezrădăcinării, dar şi în cea a relaţiei dintre Ţările din Est şi Ţările din Vest, în ceea ce priveşte mentalităţile, mai ales. (Să nu uităm că acest film este dedicat „tuturor celor care au pierit şi care vor pieri departe de ţara lor”.)
Dacă acelaşi spectator vrea să treacă la un alt nivel de lectură – pe care l-am putea numi „fantastic”, dar pe care l-aş numi mai curând „metafizic” – el va simţi cum alunecă, datorită multiplelor „semne” prevăzute în film (ca într-un text de Mircea Eliade), într-o altă realitate, unde logica unei cauzalităţi clasice nu mai funcţionează, ea fiind înlocuită de simboluri şi mituri care propun asocieri conforme propriilor lor legi.
Una dintre lecturile posibile situate la acest nivel, şi pe care autorul filmului pare să o privilegieze prin numeroasele „semne” care o autorizează, este cea a drumului parcurs de sufletul mortului, unchiul Luca, suflet care – conform tradiţiei româneşti - reface în patruzeci de zile de doliu drumul vieţii sale trecute. Călăuziţi de Îngerul Păzitor, mama, Magdalena, şi fiul ei, Nae (în care, în cele din urmă, va sălăşlui sufletul lui Luca), sunt supuşi mai multor încercări, mai ales prin cea a morţii mamei şi prin cea a trecerii prin Vămile Cereşti (care, în lumea reală reprezentată în acest film, sunt populate cu nişte foarte reali vameşi români din zilele noastre). Structura circulară a filmului comunică ideea de fatalitate, de reînceput ineluctabil („eterna întoarcere” a lui Mircea Eliade).
Îmi place mult acest film de Cornel Gheorghiţă, îmi place strălucirea imaginilor lui, a căror originalitate şi forţă ni se impun cu putere, îmi place subtilitatea şi tragicul sentimentelor şi ideilor pe care le suscită şi care rămân în noi şi ne obsedează.
Este un film pe care nu-l uităm, căci el se înscrie în acelaşi timp pe retina noastră şi în adâncul sufletului nostru.
paula33
pe 24 Noiembrie 2010 20:18
Nu inteleg cum pot sa vizionez filmul?Cine ma poate ajuta?
Premisele sunt, de altfel, foarte bine setate de regizorul român stabilit în Franţa: „Europolis nu-şi propune o imitare a realităţii, în nici un caz. Realitatea constituie doar un punct de plecare către o incursiune imaginativă a sufletului omenesc care, după sfârşitul vieţii sale pe pământ, se-ndreaptă către Judecata de Apoi – aşa cum o regăsim în tradiţia noastră. În această tranziţie instabilă, sufletul întâlneşte îngerii, vămile văzduhului, diavolii, îngerii păzitori”. Aşadar, realism magic să fie. Doar că, în drumul lui de-andoaselea de la simboluri şi tradiţii la personaje în carne şi oase, la un schelet de poveste care să conţină şi cantitatea prevăzută de dileme metafizice, cineastul nu reuşeşte să fie nici magic, nici realist.
La oameni scuipaturile fara întrerupere devin bale, mai ales când stai pe tusa si latrii la jucatorii care nici macar nu te aud. El, saracu complexat, nu are decât un singur sfârsit : sa se-nvârta în jurul lui pana îsi apuca coada. Se stie ca animalele canine nu vad bine, cât despre inteligenta lor este comparabila cu multe din mamiferele necuvântatoare.
Dau doar doua exemple simle, la subiect, caci devine prea obositor apoi – ca sa vedeti culoarea ochilor acestui animal si ce sta în spatele lor :
1.Exemplu
Iata de ce nu vede pitbull :
- el nu a vazut Sulina Veche în film !!
- toate elementele vechi ale Sulinei, din perioada Comisiei Europene a Dunarii se vad clar în film : înca de la început prin suita vederelor de epoca, explicatiile date de muzeograf, ascultate pe laptop, palatul CED, biserica greceasca, farul nou si farul vechi, muzeul în interior drapelul CED, cimitirul international (cel evreiesc, musulman, catolic si ortodox)…
profesionistul nostru canin n-a vazut nimic !! ori nu cunoaste Sulina decât din carti ori era în calduri la vizionare. poate chiar amândoua la un loc. sigur nu e vina lui ? dar a cui cand scrie si semneaza ?
2.Exemplu
Cum de a trecut vama Nae eroul principal un magar, când tiganii unguri nu au reusit caci nu aveau acte – mediteaza cu nerv caninul nostru
-vamesii au confiscat toate obiectele din sicriu cu toate ca nu aveau dreptul decât poate daca Nae, protagonistul le cere o favoare – evident cea a trecerii magarusului. Fapt pentru care Nae se opreste ca sa dea magarusul inapoi tiganilor a caror microbuz se vede de partea cealalta a Dunarii.
Este mai subtil acest procedeu de constructie epica, dar Pitbull-ul nostru nu duce pâna acolo.
Restul, scris cu aceeasi pricepere eronata, în aceeasi tonalitate. Recunosc ca a pus energie si adrenalina animalul in text.
Iertati-l ca nu stie ce face, mai ales ca urla în disperare cu necunoscutul lui profesionalist doar, doar, va convinge niste rataciti dezorientati sa-i urmeze rateurile umplute cu adrenalina.
Filmul îsi urmeaza cursul linistit prin festivaluri (la unele din ele doar ca sa ajungi sa fii selectat este deja o recompensa, ce sa mai spun de premiu !!) , iar « profesionistul » nostru maidanez raguseste urlând o data cu « haita de profesionisti » ( atat de apreciati în strainataturi ?!! – pe care toate tarile îi traduc) si chiar crezandu-se în drept sa dea sfaturi de a intra în « grila » lui de judecata, asa cum a invatat el la scoala. Autoironia unui animal turbat dorindu-si propria-i închisoare. Amuzant nu ?
De la început eşti cucerit şi emoţionat de frumuseţea absolută a imaginilor sale, care ne implică pe dată, fără niciun motiv raţional, ci doar prin excepţionalul mod de a fi al liniilor şi al culorilor sale, al contrastelor sale.
Îţi dai totuşi curând seama că ceva te îndeamnă să aprofundezi această primă impresie, care nu face decât să ne pregătească în vederea unor noi descoperiri,
cel puţin tot atât de importante, dar care – din fericire! – continuă să fie suscitate prin mijloace la fel de cinematografice, altfel spus, prin «imagini», ceea ce vrea să spună şi personajele, care ne vorbesc şi care, de asemenea, ne implică profund.
Odată intrat în această convenţie a imaginii care „vorbeşte” şi a personajului care „vorbeşte” mai curând ca imagine, care nu vorbeşte deci aproape deloc, spec- tatorul se poate instala treptat în propria sa lectură, care nu coincide totdeauna cu lectura autorului filmului sau cu alta din numeroasele lecturi posibile ale filmului. (Este important să spunem că orice lectură, pentru a fi validă, trebuie să asculte de legile coerenţei.)
Spectatorul va putea deci rămâne la acest prin nivel – frumuseţea imaginilor şi impactul lor specific –, dar el va putea face şi un pas mai mult, pentru a urmări această poveste a emigrării/imigrării/emigrării unei familii de români, poveste tragică, cu care Europa se confruntă încă şi în zilele noastre.
Această poveste ne cufundă în problematica dezrădăcinării, dar şi în cea a relaţiei dintre Ţările din Est şi Ţările din Vest, în ceea ce priveşte mentalităţile, mai ales. (Să nu uităm că acest film este dedicat „tuturor celor care au pierit şi care vor pieri departe de ţara lor”.)
Dacă acelaşi spectator vrea să treacă la un alt nivel de lectură – pe care l-am putea numi „fantastic”, dar pe care l-aş numi mai curând „metafizic” – el va simţi cum alunecă, datorită multiplelor „semne” prevăzute în film (ca într-un text de Mircea Eliade), într-o altă realitate, unde logica unei cauzalităţi clasice nu mai funcţionează, ea fiind înlocuită de simboluri şi mituri care propun asocieri conforme propriilor lor legi.
Una dintre lecturile posibile situate la acest nivel, şi pe care autorul filmului pare să o privilegieze prin numeroasele „semne” care o autorizează, este cea a drumului parcurs de sufletul mortului, unchiul Luca, suflet care – conform tradiţiei româneşti - reface în patruzeci de zile de doliu drumul vieţii sale trecute. Călăuziţi de Îngerul Păzitor, mama, Magdalena, şi fiul ei, Nae (în care, în cele din urmă, va sălăşlui sufletul lui Luca), sunt supuşi mai multor încercări, mai ales prin cea a morţii mamei şi prin cea a trecerii prin Vămile Cereşti (care, în lumea reală reprezentată în acest film, sunt populate cu nişte foarte reali vameşi români din zilele noastre). Structura circulară a filmului comunică ideea de fatalitate, de reînceput ineluctabil („eterna întoarcere” a lui Mircea Eliade).
Îmi place mult acest film de Cornel Gheorghiţă, îmi place strălucirea imaginilor lui, a căror originalitate şi forţă ni se impun cu putere, îmi place subtilitatea şi tragicul sentimentelor şi ideilor pe care le suscită şi care rămân în noi şi ne obsedează.
Este un film pe care nu-l uităm, căci el se înscrie în acelaşi timp pe retina noastră şi în adâncul sufletului nostru.