Părerea criticului
"Eva" - Nici vorbă de "plagiat"...
...SACRILEGIU în toată regula!
Scandalul de furt intelectual din jurul preluării frauduloase a unor bucăţi din romanul "Fiul risipitor", de Radu Tudoran, de către perechea Popovici-Paloş, a făcut oarece vâlvă pe-aici acum doi ani şi ceva. N-am să reiau acum prea mult din vechea controversă, şi mă voi abţine şi de la a emite vreo opinie personală în acest sens. Referindu-mă strict la elementele care au relevanţă pentru actuala peliculă ca atare, voi reproduce doar afirmaţia coscenaristului Radu Aneste Petrescu: "Cât eu am fost bolnav, Popovici a copiat subiectul romanului lui Radu Tudoran, a copiat personaje şi dialoguri. Îmi pare rău că a ieşit acest scandal." La rândul lui, Adrian Popovici a răspuns cu o scrisoare pe cât de vehementă ca ton, pe atât de evazivă în conţinut, prevalându-se de prevederile ambigue ale Legii nr. 8/1996 care ar spune că scenariul unui film, chiar dacă este inspirat de o operă preexistentă, nu este un plagiat şi nici un furt intelectual. Cum spuneam, nu unghiul juridic face obiectul articolului de faţă, ci filmul ca produs - subiect în raport cu care moştenitorii lui Radu Tudoran au refuzat să cesioneze drepturile de autor, afirmând că scenariştii au vulgarizat romanul, pierzând (susţin ei) "substanţa unei opere de excepţie, ucigând laolaltă personaje şi farmecul atmosferei care le înconjura". La această acuzaţie, Popovici a răspuns în finalul scrisorii sale, cu întrebarea: "A citit cineva scenariul să vadă «cât de vulgar este»?"
Sărind peste etapa scenariului propriu-zis şi referindu-ne doar la povestirea cinematografică vizibilă pe ecran, putem afirma fără nici un echivoc: nu este deloc vulgară. Nu conţine imagini obscene, vorbe urâte, strâmbături, chirăieli, manelisme sau pantaloni căzuţi în vine. Nu în acest sens trebuie să fie interpretată vulgarizarea din reproşurile moştenitorilor, ci sub aspectul ieftinirii a tot ceea ce s-a preluat din roman, al căderii în simplism, al pierderii oricărei coerenţe, al degenerării la un nivel infantil-retardat. Adrian Popovici a extras o serie de componente disjuncte (episoade personaje, replici), alăturându-le într-o însăilătură haotică şi fără nici un Dumnezeu. Ar însemna un efort sisific (atât ca amplitudine, cât şi ca zădărnicie) să încercăm trasarea unor vagi conexiuni cu cartea din care s-a inspirat - motiv pentru care, ca şi din respect pentru marele scriitor român al secolului trecut, vom face abstracţie de el şi opera sa, discutând în continuare "Eva" aşa cum însuşi realizatorul său preferă: ca pe "o operă care produce drepturi de autor".
...De altfel, cine vede filmul fără a şti nimic despre procesul genezei sale nici n-ar bănui că porneşte de la o carte (fie şi de Eugen Şerbănescu, eventual, darmite de Radu Tudoran!). Povestea de pe ecran curge exact ca exerciţiul unor copii cam tălâmbi care şi-au zis să filmeze şi ei ceva cu minidiviu' lu' tata. Câteva personaje îngrămădite, fără vreo identitate clară, fără substanţă, fără motivaţii, fără nimic... Tot ce fac şi tot ce zic, fac şi zic fiindcă aşa i-a trecut spontan prin... vorba-ceea, ăluia care-a chemat actorii sub pretextul că cică acolo s-ar face un film. Nu poţi să spui că sunt clişeatice, căci şi clişeele au un sens, un conţinut al lor, atâta doar să s-au demonetizat prin folosire abuzivă - pe când fantoşele de-aici au tot atâta viaţă şi credibilitate ca nişte siluete d-alea de la bâlci (mai nou, au apărut şi prin mall-uri), unde-ţi bagi capu-ntr-o gaură ca să te pozezi de gât cu Miţa Biciclista sau cu Paris Hilton. Noianul de întâmplări prin care se perindă ele e la rândul lui disjunct, confuz şi complet neveridic - o budincuţă fleşcăită de anecdote dinaintea şi din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, petrecute undeva în Europa, cu câteva detalii româneşti puse de formă pe fundal.
Ca să exemplificăm puţin, putem spune că relaţia amoroasă cu Tudor se înjghebează din câteva vorbe banale, fără să se justifice nici măcar în planul unei eventuale atracţii fizice (interpretul Vincent Regan fiind la fel de cuceritor ca un dulap biped pe care cineva a desenat cu cretă ochi, nas şi gură - şi jucând cam la fel, ceea ce nici nu-i de mirare, din moment ce are la activ roluri de profundă compoziţie, în "Troy", "300" sau "Clash of the Titans"). Nici Patrick Bergin nu-i cu nimic mai convingător, oricât a jucat el în "Sleeping with the Enemy" şi "Patriot Games" - aici, e proptit într-o căsnicie existentă doar cu vorba, urmărită schematic prin doar câteva secvenţe disparate, alese la întâmplare. Rămâne de neuitat episodul când cei doi soţi se plimbă călare pe munte, şi deodată apare în faţa lor fostul iubit, revenit brusc după câţiva ani - la care, Eva îşi lasă bărbatul cu ochii-n soare, fuge după celălalt, se dau în cai cât se dau, pe urmă se dau puţin şi-n bărci (la figurat, desigur), sub un pom, pe urmă se dau în bărci mai mult (acum şi la propriu, că-i vedem la mare; ce făcea soţul cel cornut în timpul ăsta, nu ni se spune), până când ea ne informează, din voice over: "Dar a trebuit să se termine şi vara aia...", şi povestea merge mai departe.
Sau, când îl conduce ea la vapor, şi apare un băietan care, nitam nisam, se ia de ea pe cheu: "Tanti, ce frumoasă eşti!" Schimb de platitudini, şi gata. Trec nişte ani, şi se-ntâlnesc întâmplător, schimbă două amabilităţi, şi atât. Îi mai vedem o dată sau de două ori, pe la nişte baluri - şi deodată, moment dramatic, el dă să plece la răzbel, şi ea, cică: "Eşti cel mai bun prieten al meu!" - e ce să-ţi povestesc! - după care aflăm că ăla a murit la Cotul Donului, sau la Rovine, sau la Tapae, nu e foarte clar unde... (oricum, îl joacă un anume Dustin Milligan, care se pierde-n peisaj cu toată graţia de care e în stare un rol atât de imaterial).
Popovici reuşeşte performanţa de a-l compromite chiar şi pe Michael Ironside, mai ales în secvenţa-n care moare (mai mult nu zic, mergeţi să vedeţi!) - că măcar despre Maia Morgenstern, cât e ea de mare actriţă, ştim deja că ştie să joacă şi prost dacă i-o ceri cu tot dinadinsul (ca de pildă, la Cărmăzan, în "O secundă de viaţă"; aici se face de râs în penibila secvenţă a încercării de dezvăluire despre viol). Mai mişună pe-acolo Vlad Rădescu, în rolul medicului care-o anunţă pe Eva că-i gravidă înainte să piardă sarcina (episod complet inutil, aşa cum a rămas în film), şi mai apare fără nici un rost la proces şi la un bal, ca să-i iasă zilele de filmare. Şi Claudiu Bleonţ, în rolul altui medic care nici el nu rezolvă nimic. Amândoi vorbesc într-o engleză mioritică de mai mare dragul - conform monumental-mononeuronalei decizii ca filmul să parleze-n langajul Bătrânului Will (de ce? Ca să fim noi mai cu moţ, de-aia!) Efectul e foarte interesant, mai ales pentru că actorii anglofoni, inevitabil, pe "Tudor" îl pronunţă "Ciudă" (cam la fel ca şi cum, dacă americanii ar face un film despre 9/11 vorbit în română, Mugur Mihăescu ar zice "Ni Iorc" şi "Voltra Decentă"). Tot la capitolul engleză de baltă, pe genericul final scrie "Ortodoxe priest", "Catolic priest", "Policman", "Dwarfe", "Production accounter", "Assistent", "make-up" când cu liniuţă, când fără, fel de fel de cuvinte care-ncep ba cu literă mare, ba cu literă mică, fără nici o noimă, ba prescurtate ba întregi (adesea, contrar logicii economiei de spaţiu), şi aşa mai departe - încununate cu cireaşa de pe tort: "The producers wish to thanks:".
Faţă de toate astea, ar mai fi de spus că simţul cinematografic al lui Adrian Popovici a mai făcut vreo doi-trei paşi înainte: a văzut el că-n filmele străine se creează stare punând camera să se mişte încet pe lângă personaje, ba pe travelling, ba pe macara, şi face la fel. În rest, şi-acum îşi începe şi-şi termină secvenţele tot cu toporul - chestie de multe ori făcută încă din filmare, aşa că monteurul (Tudor Chivulescu, despre care nu se poate spune că n-ar şti meserie, cum a dovedit recuperând în mare parte, prin nervozitate vioaie, abulicul "Milionari de weekend") chiar n-are cum să taie racord, şi tot filmul e plin de sărituri (mai ales în ridicola secvenţă a bombardamentului de la început, unde oamenii dispar scamatoriceşte de pe lângă explozii mai ceva ca la Sergiu Nicolaescu acum treizeci de ani). Nici Vlady Cnejevici, colaboratorul de suflet al lui Popovici, nu se dezminte (dacă tot vrea să facă şi muzică de film, de ce n-o fi lucrând şi el cu cineva mai de Doamne-ajută, nu ştiu): tot timpul, da' tot timpul, se târâie aceleaşi tânguiri de viori zaharisite - cred c-a fost prima oară când, într-un film, am izbucnit într-un râs nervos doar din cauza muzicii - la un moment dat când mergea Vincent Regan de la dreapta la stânga, şi tronc-Mariţo iar s-au înfoiat viorile alea, ca să ştie lumea că-i ceva la sentiment.
La rândul lui, Mihail Sârbuşcă a mai învăţat şi el o lecţie, după capodoperele pe unde s-a şcolit: dacă-n "Azucena" bâlbâia sharfful, în "Un acoperiş deasupra capului" subexpunea, iar în "Logodnicii din America" băga numai băi de lumină ca să fie sigur că n-o mai rasoleşte şi de data asta (şi, ca să fim drepţi, la "Schimb valutar" chiar a filmat corect), acum s-a încumetat în sfârşit să meargă mult pe clarobscururi - deocamdată, fără nuanţe, fără umbre şi contururi, doar luminate integral într-un cărămiziu perfect uniform, ceea ce hai că-i aproape bine.
Staţi, c-am uitat-o pe actriţa principală: Amy Beth Hayes, nu-i urâtă deloc, şi nici nu-şi arată vârsta - la douăzeci şi şase de ani, îi dai douăzeci şi cinci (inclusiv în secvenţele de la început, unde Eva avea doar şaisprezece).
A, şi pe Vanessa Redgrave, în rolul Evei bătrână, n-o s-o vedeţi altundeva decât pe paginile de web ale filmului: au scos-o la montaj - sau, poate, nici n-au filmat-o, o fi fost ţeapă încă de la-nceput, ca asta de-acum cu Pierce Brosnan. Ori, te pomeneşti că n-am observat-o eu? Mai ştii...?
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
13-14 octombrie, 2010
Bucureşti, România
...SACRILEGIU în toată regula!
Scandalul de furt intelectual din jurul preluării frauduloase a unor bucăţi din romanul "Fiul risipitor", de Radu Tudoran, de către perechea Popovici-Paloş, a făcut oarece vâlvă pe-aici acum doi ani şi ceva. N-am să reiau acum prea mult din vechea controversă, şi mă voi abţine şi de la a emite vreo opinie personală în acest sens. Referindu-mă strict la elementele care au relevanţă pentru actuala peliculă ca atare, voi reproduce doar afirmaţia coscenaristului Radu Aneste Petrescu: "Cât eu am fost bolnav, Popovici a copiat subiectul romanului lui Radu Tudoran, a copiat personaje şi dialoguri. Îmi pare rău că a ieşit acest scandal." La rândul lui, Adrian Popovici a răspuns cu o scrisoare pe cât de vehementă ca ton, pe atât de evazivă în conţinut, prevalându-se de prevederile ambigue ale Legii nr. 8/1996 care ar spune că scenariul unui film, chiar dacă este inspirat de o operă preexistentă, nu este un plagiat şi nici un furt intelectual. Cum spuneam, nu unghiul juridic face obiectul articolului de faţă, ci filmul ca produs - subiect în raport cu care moştenitorii lui Radu Tudoran au refuzat să cesioneze drepturile de autor, afirmând că scenariştii au vulgarizat romanul, pierzând (susţin ei) "substanţa unei opere de excepţie, ucigând laolaltă personaje şi farmecul atmosferei care le înconjura". La această acuzaţie, Popovici a răspuns în finalul scrisorii sale, cu întrebarea: "A citit cineva scenariul să vadă «cât de vulgar este»?"
Sărind peste etapa scenariului propriu-zis şi referindu-ne doar la povestirea cinematografică vizibilă pe ecran, putem afirma fără nici un echivoc: nu este deloc vulgară. Nu conţine imagini obscene, vorbe urâte, strâmbături, chirăieli, manelisme sau pantaloni căzuţi în vine. Nu în acest sens trebuie să fie interpretată vulgarizarea din reproşurile moştenitorilor, ci sub aspectul ieftinirii a tot ceea ce s-a preluat din roman, al căderii în simplism, al pierderii oricărei coerenţe, al degenerării la un nivel infantil-retardat. Adrian Popovici a extras o serie de componente disjuncte (episoade personaje, replici), alăturându-le într-o însăilătură haotică şi fără nici un Dumnezeu. Ar însemna un efort sisific (atât ca amplitudine, cât şi ca zădărnicie) să încercăm trasarea unor vagi conexiuni cu cartea din care s-a inspirat - motiv pentru care, ca şi din respect pentru marele scriitor român al secolului trecut, vom face abstracţie de el şi opera sa, discutând în continuare "Eva" aşa cum însuşi realizatorul său preferă: ca pe "o operă care produce drepturi de autor".
...De altfel, cine vede filmul fără a şti nimic despre procesul genezei sale nici n-ar bănui că porneşte de la o carte (fie şi de Eugen Şerbănescu, eventual, darmite de Radu Tudoran!). Povestea de pe ecran curge exact ca exerciţiul unor copii cam tălâmbi care şi-au zis să filmeze şi ei ceva cu minidiviu' lu' tata. Câteva personaje îngrămădite, fără vreo identitate clară, fără substanţă, fără motivaţii, fără nimic... Tot ce fac şi tot ce zic, fac şi zic fiindcă aşa i-a trecut spontan prin... vorba-ceea, ăluia care-a chemat actorii sub pretextul că cică acolo s-ar face un film. Nu poţi să spui că sunt clişeatice, căci şi clişeele au un sens, un conţinut al lor, atâta doar să s-au demonetizat prin folosire abuzivă - pe când fantoşele de-aici au tot atâta viaţă şi credibilitate ca nişte siluete d-alea de la bâlci (mai nou, au apărut şi prin mall-uri), unde-ţi bagi capu-ntr-o gaură ca să te pozezi de gât cu Miţa Biciclista sau cu Paris Hilton. Noianul de întâmplări prin care se perindă ele e la rândul lui disjunct, confuz şi complet neveridic - o budincuţă fleşcăită de anecdote dinaintea şi din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, petrecute undeva în Europa, cu câteva detalii româneşti puse de formă pe fundal.
Ca să exemplificăm puţin, putem spune că relaţia amoroasă cu Tudor se înjghebează din câteva vorbe banale, fără să se justifice nici măcar în planul unei eventuale atracţii fizice (interpretul Vincent Regan fiind la fel de cuceritor ca un dulap biped pe care cineva a desenat cu cretă ochi, nas şi gură - şi jucând cam la fel, ceea ce nici nu-i de mirare, din moment ce are la activ roluri de profundă compoziţie, în "Troy", "300" sau "Clash of the Titans"). Nici Patrick Bergin nu-i cu nimic mai convingător, oricât a jucat el în "Sleeping with the Enemy" şi "Patriot Games" - aici, e proptit într-o căsnicie existentă doar cu vorba, urmărită schematic prin doar câteva secvenţe disparate, alese la întâmplare. Rămâne de neuitat episodul când cei doi soţi se plimbă călare pe munte, şi deodată apare în faţa lor fostul iubit, revenit brusc după câţiva ani - la care, Eva îşi lasă bărbatul cu ochii-n soare, fuge după celălalt, se dau în cai cât se dau, pe urmă se dau puţin şi-n bărci (la figurat, desigur), sub un pom, pe urmă se dau în bărci mai mult (acum şi la propriu, că-i vedem la mare; ce făcea soţul cel cornut în timpul ăsta, nu ni se spune), până când ea ne informează, din voice over: "Dar a trebuit să se termine şi vara aia...", şi povestea merge mai departe.
Sau, când îl conduce ea la vapor, şi apare un băietan care, nitam nisam, se ia de ea pe cheu: "Tanti, ce frumoasă eşti!" Schimb de platitudini, şi gata. Trec nişte ani, şi se-ntâlnesc întâmplător, schimbă două amabilităţi, şi atât. Îi mai vedem o dată sau de două ori, pe la nişte baluri - şi deodată, moment dramatic, el dă să plece la răzbel, şi ea, cică: "Eşti cel mai bun prieten al meu!" - e ce să-ţi povestesc! - după care aflăm că ăla a murit la Cotul Donului, sau la Rovine, sau la Tapae, nu e foarte clar unde... (oricum, îl joacă un anume Dustin Milligan, care se pierde-n peisaj cu toată graţia de care e în stare un rol atât de imaterial).
Popovici reuşeşte performanţa de a-l compromite chiar şi pe Michael Ironside, mai ales în secvenţa-n care moare (mai mult nu zic, mergeţi să vedeţi!) - că măcar despre Maia Morgenstern, cât e ea de mare actriţă, ştim deja că ştie să joacă şi prost dacă i-o ceri cu tot dinadinsul (ca de pildă, la Cărmăzan, în "O secundă de viaţă"; aici se face de râs în penibila secvenţă a încercării de dezvăluire despre viol). Mai mişună pe-acolo Vlad Rădescu, în rolul medicului care-o anunţă pe Eva că-i gravidă înainte să piardă sarcina (episod complet inutil, aşa cum a rămas în film), şi mai apare fără nici un rost la proces şi la un bal, ca să-i iasă zilele de filmare. Şi Claudiu Bleonţ, în rolul altui medic care nici el nu rezolvă nimic. Amândoi vorbesc într-o engleză mioritică de mai mare dragul - conform monumental-mononeuronalei decizii ca filmul să parleze-n langajul Bătrânului Will (de ce? Ca să fim noi mai cu moţ, de-aia!) Efectul e foarte interesant, mai ales pentru că actorii anglofoni, inevitabil, pe "Tudor" îl pronunţă "Ciudă" (cam la fel ca şi cum, dacă americanii ar face un film despre 9/11 vorbit în română, Mugur Mihăescu ar zice "Ni Iorc" şi "Voltra Decentă"). Tot la capitolul engleză de baltă, pe genericul final scrie "Ortodoxe priest", "Catolic priest", "Policman", "Dwarfe", "Production accounter", "Assistent", "make-up" când cu liniuţă, când fără, fel de fel de cuvinte care-ncep ba cu literă mare, ba cu literă mică, fără nici o noimă, ba prescurtate ba întregi (adesea, contrar logicii economiei de spaţiu), şi aşa mai departe - încununate cu cireaşa de pe tort: "The producers wish to thanks:".
Faţă de toate astea, ar mai fi de spus că simţul cinematografic al lui Adrian Popovici a mai făcut vreo doi-trei paşi înainte: a văzut el că-n filmele străine se creează stare punând camera să se mişte încet pe lângă personaje, ba pe travelling, ba pe macara, şi face la fel. În rest, şi-acum îşi începe şi-şi termină secvenţele tot cu toporul - chestie de multe ori făcută încă din filmare, aşa că monteurul (Tudor Chivulescu, despre care nu se poate spune că n-ar şti meserie, cum a dovedit recuperând în mare parte, prin nervozitate vioaie, abulicul "Milionari de weekend") chiar n-are cum să taie racord, şi tot filmul e plin de sărituri (mai ales în ridicola secvenţă a bombardamentului de la început, unde oamenii dispar scamatoriceşte de pe lângă explozii mai ceva ca la Sergiu Nicolaescu acum treizeci de ani). Nici Vlady Cnejevici, colaboratorul de suflet al lui Popovici, nu se dezminte (dacă tot vrea să facă şi muzică de film, de ce n-o fi lucrând şi el cu cineva mai de Doamne-ajută, nu ştiu): tot timpul, da' tot timpul, se târâie aceleaşi tânguiri de viori zaharisite - cred c-a fost prima oară când, într-un film, am izbucnit într-un râs nervos doar din cauza muzicii - la un moment dat când mergea Vincent Regan de la dreapta la stânga, şi tronc-Mariţo iar s-au înfoiat viorile alea, ca să ştie lumea că-i ceva la sentiment.
La rândul lui, Mihail Sârbuşcă a mai învăţat şi el o lecţie, după capodoperele pe unde s-a şcolit: dacă-n "Azucena" bâlbâia sharfful, în "Un acoperiş deasupra capului" subexpunea, iar în "Logodnicii din America" băga numai băi de lumină ca să fie sigur că n-o mai rasoleşte şi de data asta (şi, ca să fim drepţi, la "Schimb valutar" chiar a filmat corect), acum s-a încumetat în sfârşit să meargă mult pe clarobscururi - deocamdată, fără nuanţe, fără umbre şi contururi, doar luminate integral într-un cărămiziu perfect uniform, ceea ce hai că-i aproape bine.
Staţi, c-am uitat-o pe actriţa principală: Amy Beth Hayes, nu-i urâtă deloc, şi nici nu-şi arată vârsta - la douăzeci şi şase de ani, îi dai douăzeci şi cinci (inclusiv în secvenţele de la început, unde Eva avea doar şaisprezece).
A, şi pe Vanessa Redgrave, în rolul Evei bătrână, n-o s-o vedeţi altundeva decât pe paginile de web ale filmului: au scos-o la montaj - sau, poate, nici n-au filmat-o, o fi fost ţeapă încă de la-nceput, ca asta de-acum cu Pierce Brosnan. Ori, te pomeneşti că n-am observat-o eu? Mai ştii...?
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
13-14 octombrie, 2010
Bucureşti, România
