Touda, o cântăreață de muzică marocană tradițională, decide să plece din micul ei sat pentru a se face remarcată în Casablanca și pentru a reuși să îi ofere un viitor mai bun fiului ei surdo-mut.
Nefiind o personalitate străină de circuitul festivalier, cel mai nou film al regizorului Nabil Ayouch a avut premiera mondială anul acesta în cadrul Festivalului de Film de la Cannes. Musicalul dramatic Toți o iubesc pe Touda o are în centru pe protagonista titulară, o mamă singură care cântă în baruri pentru a se întreține și care visează să lase în spate mediul rural ca să ajungă pe marile scene ale metropolei Casablanca. Însă căutarea locului ideal se dovedește a fi, în cele din urmă, doar o iluzie spulberată de vânt.
Filmul debutează cu un text explicativ despre Aita, un gen muzical apărut în Marocul secolelor IX-X, asemănător cu folk-ul, ce îmbină poezia cu muzica și dansul. Versuri străvechi despre subiecte subversive ca politica, iubirea și dorințele carnale sunt puse pe ritmurile instrumentelor de percuție și ale viorilor, iar interpretele sunt numite shikhat. În peisajele idilice autohtone o regăsim pe Touda (carismatica Nisrin Erradi, o foarte inspirată alegere), aflată în ipostaza ei preferată de artistă, însă petrecerea deviază repede într-o direcție nefavorabilă, întrucât bărbații nu par capabili să reziste farmecului magnetic al fetei.
Abuzul sexual din acea seară este doar unul dintre multele cazuri în care Touda trebuie să închidă ochii pentru a continua să facă ce îi place și să câștige bani. Totuși, latura ei încăpățânată și spiritul justițiar o ajută pentru a se împotrivi fizic și verbal ori de câte ori are ocazia. Când ultima picătură umple paharul, femeia își ia inima în dinți și pleacă în sfârșit să își încerce norocul în Casablanca, unde visurile devin realitate. Dar nu doar aprecierea, faima și banii o interesează, ci și faptul că acolo se găsește una dintre puținele școli pentru copii cu nevoi speciale, potrivită pentru fiul ei surdo-mut (Joud Chamihy, surprinzător de natural în interpretare), care comunică doar prin limbajul semnelor.
Toți o iubesc pe Touda utilizează momentele muzicale pentru a exprima sentimentele personajelor atunci când cuvintele sunt de prisos. Bătrânul violinist (El Moustafa Boutankite, excepțional într-un rol așa mic) devine singurul prieten ce își dorește să o ajute pe protagonistă cu adevărat, iar conexiunea dintre ei se accentuează de fiecare dată când cântă împreună. El înțelege nevoia ei de a fi cunoscută ca o artistă shikhat autentică, de la țară. Înțelege ceea ce fata a repetat la nesfârșit: „Nu sunt o prostituată, sunt o cântăreață.” De aceea îi oferă oportuniatea să se remarce într-un cadru select, cu un public elegant și presupus manierat.
Asta e șansa ei ca oamenii să o aprecieze sincer pentru arta unică pe care o creează, nu pentru frumusețe și corp. Toți o iubesc pe Tuda prin atingeri nedorite, gesturi libidinoase și comentarii inconfortabile, dar cum ar fi să o iubească prin laude referitoare la muzică? Casablanca promite civilizație, promite un loc unde instinctele primare ale oamenilor sunt ținute în frâu datorită progresului și culturii. Dar, așa cum se întâmplă adesea, iarba este întotdeauna mai verde de partea cealaltă a gardului... iar iluziiile sunt cele mai dureroase arme ale unui sistem bazat pe exploatare.
Nefiind o personalitate străină de circuitul festivalier, cel mai nou film al regizorului Nabil Ayouch a avut premiera mondială anul acesta în cadrul Festivalului de Film de la Cannes. Musicalul dramatic Toți o iubesc pe Touda o are în centru pe protagonista titulară, o mamă singură care cântă în baruri pentru a se întreține și care visează să lase în spate mediul rural ca să ajungă pe marile scene ale metropolei Casablanca. Însă căutarea locului ideal se dovedește a fi, în cele din urmă, doar o iluzie spulberată de vânt.
Filmul debutează cu un text explicativ despre Aita, un gen muzical apărut în Marocul secolelor IX-X, asemănător cu folk-ul, ce îmbină poezia cu muzica și dansul. Versuri străvechi despre subiecte subversive ca politica, iubirea și dorințele carnale sunt puse pe ritmurile instrumentelor de percuție și ale viorilor, iar interpretele sunt numite shikhat. În peisajele idilice autohtone o regăsim pe Touda (carismatica Nisrin Erradi, o foarte inspirată alegere), aflată în ipostaza ei preferată de artistă, însă petrecerea deviază repede într-o direcție nefavorabilă, întrucât bărbații nu par capabili să reziste farmecului magnetic al fetei.
Abuzul sexual din acea seară este doar unul dintre multele cazuri în care Touda trebuie să închidă ochii pentru a continua să facă ce îi place și să câștige bani. Totuși, latura ei încăpățânată și spiritul justițiar o ajută pentru a se împotrivi fizic și verbal ori de câte ori are ocazia. Când ultima picătură umple paharul, femeia își ia inima în dinți și pleacă în sfârșit să își încerce norocul în Casablanca, unde visurile devin realitate. Dar nu doar aprecierea, faima și banii o interesează, ci și faptul că acolo se găsește una dintre puținele școli pentru copii cu nevoi speciale, potrivită pentru fiul ei surdo-mut (Joud Chamihy, surprinzător de natural în interpretare), care comunică doar prin limbajul semnelor.
Toți o iubesc pe Touda utilizează momentele muzicale pentru a exprima sentimentele personajelor atunci când cuvintele sunt de prisos. Bătrânul violinist (El Moustafa Boutankite, excepțional într-un rol așa mic) devine singurul prieten ce își dorește să o ajute pe protagonistă cu adevărat, iar conexiunea dintre ei se accentuează de fiecare dată când cântă împreună. El înțelege nevoia ei de a fi cunoscută ca o artistă shikhat autentică, de la țară. Înțelege ceea ce fata a repetat la nesfârșit: „Nu sunt o prostituată, sunt o cântăreață.” De aceea îi oferă oportuniatea să se remarce într-un cadru select, cu un public elegant și presupus manierat.
Asta e șansa ei ca oamenii să o aprecieze sincer pentru arta unică pe care o creează, nu pentru frumusețe și corp. Toți o iubesc pe Tuda prin atingeri nedorite, gesturi libidinoase și comentarii inconfortabile, dar cum ar fi să o iubească prin laude referitoare la muzică? Casablanca promite civilizație, promite un loc unde instinctele primare ale oamenilor sunt ținute în frâu datorită progresului și culturii. Dar, așa cum se întâmplă adesea, iarba este întotdeauna mai verde de partea cealaltă a gardului... iar iluziiile sunt cele mai dureroase arme ale unui sistem bazat pe exploatare.