Părerea criticului
Noul film al francizei Evil Dead oferă un carnagiu stilizat, fără milă și fără măsură, dar bine primit de fani și de publicul larg
Farmecul acestei francize născute acum patruzeci de ani, de la primul The Evil Dead din 1981 (realizat de tânărul de 20 de ani Sam Raimi), e felul în care îmbină pe de o parte mitologia zombie cu ocultismul și cu demonismul, iar pe de altă parte gore-ul cu umorul negru, frizând parodic un stil camp. Rețetarul a ceea ce avea să devină o franciză își declară fățiș kitsch-ul: cabana din pădure, tinerii ignoranți, cartea morții, vortexurile interdimensionale, sadismul și excesul de sânge. La care se adaugă faptul că spiritul e înfrânt abia în măsura în care corpul gazdă nu mai are niciun membru care să te atace – ceea ce, în cazul păpușilor și a machiajelor prostetice optzeciste, devine mai mult comic decât înspăimântător.
În schimb, reinterpretarea din 2013 a primului film, Evil Dead, în regia lui Fede Álvarez, a venit cu o schimbare de ton, renunțând la autoparodie în favoarea sadismului și a unei mize emoționale luată mai în serios. Iar noul Evil Dead Rise continuă în această nouă direcție. Sigur, cu mici ridicări din sprânceană, cu replici care au mai mult un efect comic, dar sadismul nu duce lipsă de nimic. Rezigorul Lee Cronin (The Hole in the Ground) caută cele mai inventive forme de mutilare. Personajele sale sunt reduse la statutul de carne, decapitate, amputate, râșnite, contorsionate, mușcate și împușcate în toate modurile posibile, ba chiar aproape înecate într-un lift plin cu sânge, care odată ajuns la greutatea maximă, se revarsă iconografic ca în The Shining, lăsându-ne cu fețele lor vopsite. În continuare, morții spun lucruri insultătoare sau amenințătoare viilor, dar mai ales copiilor. Te poți duce ușor cu gândul la cum au perceput filmările.
Ca și în penultimul Evil Dead, acțiunea e centrată în jurul unei familii. Beth (Lily Sullivan), care lucrează ca tehnician în turnee muzicale, își vizitează sora ei proaspăt divorțată, Ellie (Alyssa Sutherland), și pe cei trei copiii ai ei, care locuiesc într-un bloc vechi din L.A. ce urmează să fie demolat; iar ei, evacuați. Beth, sora absentă, n-a fost alături de Ellie în timpul despărțirii, iar testul ei de sarcină de la începutul filmului setează masacrul ce urmează ca un soi de probă de maternitate.
Adormiții fac tot posibilul să își facă apariția. Un cutremur îi surprinde pe copii plecați după pizza în parcarea blocului, unde peretele se surpă și dezvăluie camera-seif din subsolul fostei bănci ce avusese cândva sediul acolo. Aici, unul dintre copii găsește, conform tradiției francizei, o carte misterioasă și niște înregistrări pe vinil, care odată ascultate, redau ultimele cuvinte ale unui preot, o incantație din acel tom al pierzaniei. Nu durează mult și incantația o transformă pe Ellie într-o mamă devoratoare. Forțată să își cedeze corpul spiritului demonic, ea își vânează familia acum sechestrată în acel imobil claustrofobic, rămas fără lift și fără scări.
Arsenalul celor două tabere, viii și adormiții, include și obiecte inteligent plasate în poveste, dar nu poți să nu te întrebi ce caută acolo o drujbă sau un utilaj imens de tocat carne. În același timp, nimic din acest film nu are măsură, începând cu povestea și terminând cu miile de litri de sânge. Iar dacă un film horror provoacă frică și dezgust, balanța aici se înclină clar înspre cel din urmă. Invariabil, paradigma omului redus la carne nu ne desensibilizează doar pe noi spectatorii, ci începe chiar cu personajele, care par să treacă repede peste moartea celor dragi, sau peste faptul că adormiții sunt printre noi. Preocuparea pentru supraviețuire pare să le netezească emoțiile și să le suprime reacțiile firești, fiindcă asta presupune statutul de carne.
Farmecul acestei francize născute acum patruzeci de ani, de la primul The Evil Dead din 1981 (realizat de tânărul de 20 de ani Sam Raimi), e felul în care îmbină pe de o parte mitologia zombie cu ocultismul și cu demonismul, iar pe de altă parte gore-ul cu umorul negru, frizând parodic un stil camp. Rețetarul a ceea ce avea să devină o franciză își declară fățiș kitsch-ul: cabana din pădure, tinerii ignoranți, cartea morții, vortexurile interdimensionale, sadismul și excesul de sânge. La care se adaugă faptul că spiritul e înfrânt abia în măsura în care corpul gazdă nu mai are niciun membru care să te atace – ceea ce, în cazul păpușilor și a machiajelor prostetice optzeciste, devine mai mult comic decât înspăimântător.
În schimb, reinterpretarea din 2013 a primului film, Evil Dead, în regia lui Fede Álvarez, a venit cu o schimbare de ton, renunțând la autoparodie în favoarea sadismului și a unei mize emoționale luată mai în serios. Iar noul Evil Dead Rise continuă în această nouă direcție. Sigur, cu mici ridicări din sprânceană, cu replici care au mai mult un efect comic, dar sadismul nu duce lipsă de nimic. Rezigorul Lee Cronin (The Hole in the Ground) caută cele mai inventive forme de mutilare. Personajele sale sunt reduse la statutul de carne, decapitate, amputate, râșnite, contorsionate, mușcate și împușcate în toate modurile posibile, ba chiar aproape înecate într-un lift plin cu sânge, care odată ajuns la greutatea maximă, se revarsă iconografic ca în The Shining, lăsându-ne cu fețele lor vopsite. În continuare, morții spun lucruri insultătoare sau amenințătoare viilor, dar mai ales copiilor. Te poți duce ușor cu gândul la cum au perceput filmările.
Ca și în penultimul Evil Dead, acțiunea e centrată în jurul unei familii. Beth (Lily Sullivan), care lucrează ca tehnician în turnee muzicale, își vizitează sora ei proaspăt divorțată, Ellie (Alyssa Sutherland), și pe cei trei copiii ai ei, care locuiesc într-un bloc vechi din L.A. ce urmează să fie demolat; iar ei, evacuați. Beth, sora absentă, n-a fost alături de Ellie în timpul despărțirii, iar testul ei de sarcină de la începutul filmului setează masacrul ce urmează ca un soi de probă de maternitate.
Adormiții fac tot posibilul să își facă apariția. Un cutremur îi surprinde pe copii plecați după pizza în parcarea blocului, unde peretele se surpă și dezvăluie camera-seif din subsolul fostei bănci ce avusese cândva sediul acolo. Aici, unul dintre copii găsește, conform tradiției francizei, o carte misterioasă și niște înregistrări pe vinil, care odată ascultate, redau ultimele cuvinte ale unui preot, o incantație din acel tom al pierzaniei. Nu durează mult și incantația o transformă pe Ellie într-o mamă devoratoare. Forțată să își cedeze corpul spiritului demonic, ea își vânează familia acum sechestrată în acel imobil claustrofobic, rămas fără lift și fără scări.
Arsenalul celor două tabere, viii și adormiții, include și obiecte inteligent plasate în poveste, dar nu poți să nu te întrebi ce caută acolo o drujbă sau un utilaj imens de tocat carne. În același timp, nimic din acest film nu are măsură, începând cu povestea și terminând cu miile de litri de sânge. Iar dacă un film horror provoacă frică și dezgust, balanța aici se înclină clar înspre cel din urmă. Invariabil, paradigma omului redus la carne nu ne desensibilizează doar pe noi spectatorii, ci începe chiar cu personajele, care par să treacă repede peste moartea celor dragi, sau peste faptul că adormiții sunt printre noi. Preocuparea pentru supraviețuire pare să le netezească emoțiile și să le suprime reacțiile firești, fiindcă asta presupune statutul de carne.
