Părerea criticului
Exodus: Zei şi regi a adus în cinematografe, în primele zile de la lansare, 30.627 de români. Însă, adevărata performanţă a filmului este aducerea pe marile ecrane a celor mai spectaculoase şi realiste scene de luptă ale anului, plus episoade memorabile cu o serie de calamităţi.
Cum povestea molimelor abătute asupra Egiptului şi cea a exodului din Vechiul Testament sunt arhicunoscute, regizorul Ridley Scott crede că asul din mânecă este ilustrarea cât mai spectaculoasă a acestor dezastre. Dar momentele pe câmpul de luptă şi dinamica dintre cei doi protagonişti sunt mult mai captivante. Apoi, despărţirea apelor Mării Roşii...; aceasta vine pe ecrane după marea extraterestră din Interstellar, ceea ce e un dezavantaj pentru Exodus, însă Ridley Scott rezolvă problema: cadrele cu oameni, care de luptă şi cai prinşi de ape ne răvăşesc. Ce ne-a mai plăcut la Exodus: Zei şi regi este faptul că filmul vine cu mai puţin glamour şi cu mai multă asprime faţă de alte producţii epopeice de la Hollywood, precum Ben Hur ori Cleopatra.
Filmul vine cu mai puţin glamour şi cu mai multă asprime faţă de alte producţii epopeice de la Hollywood, precum Ben Hur ori Cleopatra...
Moise este constant prezentat în film sub aspectul talentului său militar: în fond, este format în cea mai puternică armată a momentului. Christian Bale emană autoritate şi forţă pe ecran fără niciun pic de greutate. Are în contrapartidă un Ramses pe măsură. Actorul Joel Edgerton are constituţie atletică, emană la rândul său forţă, şi dă personajului său atât căldura unui părinte chinuit de grija pentru copilul său cât şi reacţiile unui om corupt de puterea absolută şi de ideea de a fi zeu.
Există secvenţe în care Moise dă dovadă că este un om erudit, înţelept: îl contrazice cu dreptate pe viceregele Hegep (Ben Mendelsohn), şi recurge inclusiv la jocuri de cuvinte, dar şi altele în care comportamentul şi limbajul său amintesc de un simplu cowboy texan: de exemplu scena în care o cunoaşte pe Sefora. O altă „scăpare” a scenariştilor şi consultanţilor istorici este scena în care faraonul îşi ceartă supuşii pentru că i-au construit întâi un „mormânt” (piramida) şi apoi „casa” (palatul). Atitudinea ar fi de înţeles pentru omul contemporan, mai ales american, dar este hilară în contextul Egiptului Antic, unde ridicarea construcţiilor memoriale, piramidele şi templele, era un scop şi o filozofie de viaţă.
Filmul începe în forţă cu bătălia în care soldaţii egipteni atacă o tabără hitită, cu care de luptă. Ridley Scott ne duce cu camera când pe câmpul de luptă, lăsându-ne în mijlocul acţiunii, când trece la cadre panoramice, punând spectatorul în pilea unei divinităţi care supraveghează totul, de deasupra lucrurilor. Ne vom mai reîntâlni cu carele de luptă şi săgeţi în flăcări pe parcursul filmului, în scene memorabile. Succesiunea de plăgi abătute asupra Egiptului e (doar) o aglutinare de scene spectaculoase, de momente care bucură ochiul iubitorului de divertisment, dar ocupă destul de mult spaţiu din totalul filmului şi nu face ca povestea să meargă mai departe; acel „point of no return” vine târziu.
Liniaritatea pe care o simţim pe parcursul secvenţelor cu molime este uşor ritmată de alegerea regizorală de a arăta când efectul general al plăgii, când cazurile particulare, ce ne implică mai mult. De la înroşirea apelor Nilului, la invazia de lăcuste, broaşte, muşte, bube etc., „molimele” au fost un tur de forţă pentru echipa de scenografi şi cea de efecte speciale, ce au creat peste 1.500 de cadre cu efecte vizuale şi au colaborat pentru a crea decorurile gigantice şi scenele de acţiune de mare anvergură.
O a treia latură a complexului personaj Moise, care am fi vrut să fie mai cu talent redată de Christian Bale, este ipostaza acelui Moise chinuit de îndoieli, dar şi de neîncrederea poporului său; un moment în care îi este pusă la îndoială autoritatea, pe malul Mării Roşii, face lăudabilă scriitura scenariştilor care îi oferă lui Christian Bale un discurs mişcător. Portretizarea lui Dumnezeu sub forma unui copil, despre care au scris dezaprobator criticii de film, nu ni s-a părut chiar atât de nepotrivită. Copilul este năzuros, asemenea lui Dumnezeu portertizat în Vechiul Testament.
Pentru despărţirea apelor Mării Roşii, Ridley Scott introduce în film scena unui tsunami: într-adevăr, un asemenea val produs de un cutremur subacvatic este o ipoteză ştiinţifică plauzibilă. Aceste ipoteze există încă din anii 1990, când - într-un studiu semnat Doron Nof şi Nathan Paldor - se avansează această cauză pentru despărţirea apelor. O altă ipoteză care stă în picioare pentru despărţirea apelor este că vântul, combinat cu fluxul şi refluxul, pot face apele mărilor să se retragă şi apoi să crească brusc în numai câteva minute.
Inadvertenţe
În film, Ramses al II-lea se autointitulează faraonul duşman al lui Moise şi al poporului său (dar care ia, totodată, decizii împotriva propriului său popor). În istoria biblică, faraonul contemporan Exodului (1446 î.Chr.) este Tutmes al III-lea, care a rămas totuşi în istorie ca unul dintre faraonii care au condus bine Egiptul, câstigând razboaie şi construind cu succes un imperiu. Adevăratul Ramses al II-lea avea să se nască 100 de ani mai târziu.
Filmul surprinde corect celebrele piramide, între care piramida în trepte a lui Zoser, însă plasează eronat în Memphis templul din Karnak - care se poate recunoaşte după suita de sfincsi cu capete de berbec - în faţa căruia se desfăşoară procesiunile militare.
Cum povestea molimelor abătute asupra Egiptului şi cea a exodului din Vechiul Testament sunt arhicunoscute, regizorul Ridley Scott crede că asul din mânecă este ilustrarea cât mai spectaculoasă a acestor dezastre. Dar momentele pe câmpul de luptă şi dinamica dintre cei doi protagonişti sunt mult mai captivante. Apoi, despărţirea apelor Mării Roşii...; aceasta vine pe ecrane după marea extraterestră din Interstellar, ceea ce e un dezavantaj pentru Exodus, însă Ridley Scott rezolvă problema: cadrele cu oameni, care de luptă şi cai prinşi de ape ne răvăşesc. Ce ne-a mai plăcut la Exodus: Zei şi regi este faptul că filmul vine cu mai puţin glamour şi cu mai multă asprime faţă de alte producţii epopeice de la Hollywood, precum Ben Hur ori Cleopatra.
Filmul vine cu mai puţin glamour şi cu mai multă asprime faţă de alte producţii epopeice de la Hollywood, precum Ben Hur ori Cleopatra...
Moise este constant prezentat în film sub aspectul talentului său militar: în fond, este format în cea mai puternică armată a momentului. Christian Bale emană autoritate şi forţă pe ecran fără niciun pic de greutate. Are în contrapartidă un Ramses pe măsură. Actorul Joel Edgerton are constituţie atletică, emană la rândul său forţă, şi dă personajului său atât căldura unui părinte chinuit de grija pentru copilul său cât şi reacţiile unui om corupt de puterea absolută şi de ideea de a fi zeu.
Există secvenţe în care Moise dă dovadă că este un om erudit, înţelept: îl contrazice cu dreptate pe viceregele Hegep (Ben Mendelsohn), şi recurge inclusiv la jocuri de cuvinte, dar şi altele în care comportamentul şi limbajul său amintesc de un simplu cowboy texan: de exemplu scena în care o cunoaşte pe Sefora. O altă „scăpare” a scenariştilor şi consultanţilor istorici este scena în care faraonul îşi ceartă supuşii pentru că i-au construit întâi un „mormânt” (piramida) şi apoi „casa” (palatul). Atitudinea ar fi de înţeles pentru omul contemporan, mai ales american, dar este hilară în contextul Egiptului Antic, unde ridicarea construcţiilor memoriale, piramidele şi templele, era un scop şi o filozofie de viaţă.
Filmul începe în forţă cu bătălia în care soldaţii egipteni atacă o tabără hitită, cu care de luptă. Ridley Scott ne duce cu camera când pe câmpul de luptă, lăsându-ne în mijlocul acţiunii, când trece la cadre panoramice, punând spectatorul în pilea unei divinităţi care supraveghează totul, de deasupra lucrurilor. Ne vom mai reîntâlni cu carele de luptă şi săgeţi în flăcări pe parcursul filmului, în scene memorabile. Succesiunea de plăgi abătute asupra Egiptului e (doar) o aglutinare de scene spectaculoase, de momente care bucură ochiul iubitorului de divertisment, dar ocupă destul de mult spaţiu din totalul filmului şi nu face ca povestea să meargă mai departe; acel „point of no return” vine târziu.
Liniaritatea pe care o simţim pe parcursul secvenţelor cu molime este uşor ritmată de alegerea regizorală de a arăta când efectul general al plăgii, când cazurile particulare, ce ne implică mai mult. De la înroşirea apelor Nilului, la invazia de lăcuste, broaşte, muşte, bube etc., „molimele” au fost un tur de forţă pentru echipa de scenografi şi cea de efecte speciale, ce au creat peste 1.500 de cadre cu efecte vizuale şi au colaborat pentru a crea decorurile gigantice şi scenele de acţiune de mare anvergură.
O a treia latură a complexului personaj Moise, care am fi vrut să fie mai cu talent redată de Christian Bale, este ipostaza acelui Moise chinuit de îndoieli, dar şi de neîncrederea poporului său; un moment în care îi este pusă la îndoială autoritatea, pe malul Mării Roşii, face lăudabilă scriitura scenariştilor care îi oferă lui Christian Bale un discurs mişcător. Portretizarea lui Dumnezeu sub forma unui copil, despre care au scris dezaprobator criticii de film, nu ni s-a părut chiar atât de nepotrivită. Copilul este năzuros, asemenea lui Dumnezeu portertizat în Vechiul Testament.
Pentru despărţirea apelor Mării Roşii, Ridley Scott introduce în film scena unui tsunami: într-adevăr, un asemenea val produs de un cutremur subacvatic este o ipoteză ştiinţifică plauzibilă. Aceste ipoteze există încă din anii 1990, când - într-un studiu semnat Doron Nof şi Nathan Paldor - se avansează această cauză pentru despărţirea apelor. O altă ipoteză care stă în picioare pentru despărţirea apelor este că vântul, combinat cu fluxul şi refluxul, pot face apele mărilor să se retragă şi apoi să crească brusc în numai câteva minute.
Inadvertenţe
În film, Ramses al II-lea se autointitulează faraonul duşman al lui Moise şi al poporului său (dar care ia, totodată, decizii împotriva propriului său popor). În istoria biblică, faraonul contemporan Exodului (1446 î.Chr.) este Tutmes al III-lea, care a rămas totuşi în istorie ca unul dintre faraonii care au condus bine Egiptul, câstigând razboaie şi construind cu succes un imperiu. Adevăratul Ramses al II-lea avea să se nască 100 de ani mai târziu.
Filmul surprinde corect celebrele piramide, între care piramida în trepte a lui Zoser, însă plasează eronat în Memphis templul din Karnak - care se poate recunoaşte după suita de sfincsi cu capete de berbec - în faţa căruia se desfăşoară procesiunile militare.
