Fallen Leaves (2023)

Frunze căzătoare (2023) – Romantismul care refuză promisiunea

Într-un peisaj cinematografic saturat de povești care insistă că „totul va fi bine”, Frunze căzătoare, filmul lui Aki Kaurismäki, funcționează ca o replică tăcută, dar fermă. Este un film care nu promite salvare, nu oferă rețete emoționale și nu încearcă să convingă spectatorul că speranța este inevitabilă. Și tocmai din acest refuz se naște un romantism neașteptat, profund și durabil.

Povestea îi urmărește pe Ansa, angajată într-un supermarket, și pe Holappa, muncitor pe șantier, prins într-o relație distructivă cu alcoolul. Ambii duc vieți solitare, marcate de precaritate și de o rutină lipsită de orizont. Decorul urban este rece, industrial, lipsit de orice urmă de confort, iar existențele lor par să se desfășoare în paralel, fără perspectivă de intersectare. Întâlnirea lor, întâmplătoare și stângace, nu declanșează un foc de artificii narativ, ci mai degrabă o vibrație timidă, ideea că, poate, chiar și în cele mai improbabile condiții, singurătatea poate fi împărțită.

Minimalism emoțional și artificialitate asumată

Unul dintre cele mai distinctive aspecte ale filmului este artificialitatea sa declarată. Kaurismäki nu încearcă să creeze iluzia unei realități fluide și „naturale”. Dimpotrivă, totul este ușor rigid, teatral, compus: cadrele statice, decorurile stilizate, replicile stranii, aproape anacronice. Filmul pare plasat într-un timp suspendat, undeva între prezent și un trecut vag, sugerat de costume și spații care nu aparțin clar niciunei epoci. Această artificialitate nu îndepărtează emoția, ci o pune în relief. Într-o lume construită parcă special pentru a descuraja apropierea, orice formă de atașament devine vizibilă, aproape luminoasă. Minimalismul emoțional nu înseamnă absența sentimentelor, ci comprimarea lor: emoția există, dar este ținută sub control, protejată, exprimată prin tăceri și gesturi minime. Filmul sugerează constant că viața este dominată de singurătate chiar și atunci când cineva se află la un metru distanță și te privește în ochi.

Romantism fără declarații !

Paradoxul central al filmului este acela că Frunze căzătoare devine profund romantic fără a apela la limbajul convențional al romantismului. Personajele nu vorbesc despre iubire, nu o definesc și nu o proclamă. Replicile lor sunt adesea bizare, seci, uneori chiar descurajante, ca și cum orice formă de deschidere ar putea fi periculoasă. Și totuși, tocmai în acest spațiu ostil sentimentelor apare o căldură discretă, care se insinuează lent. Romantismul filmului nu constă în promisiuni, ci în posibilitate. Nu există certitudini, doar un crâmpei de speranță — suficient însă pentru a schimba textura emoțională a întregului univers prezentat. Este genul de romantism care nu caută să convingă, ci doar să existe.

Umorul sec și demnitatea personajelor

Esențial pentru funcționarea acestui minimalism este umorul sec, aproape absurd, care traversează filmul. El nu diluează tristețea, ci o face suportabilă și, mai ales, umană. Râsul apare exact acolo unde te-ai aștepta la patetism, împiedicând filmul să cadă în autocompătimire.
Prin acest umor discret, Kaurismäki le refuză personajelor statutul de victime. Ele rămân demne, chiar și în eșec, chiar și în singurătate. Spectatorul nu este invitat să le compătimească, ci să le recunoască.

Rating by Laura Hărăbor : 8 / 10
⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐☆☆ – foarte bun

Este un film care își asumă limitele: austeritatea stilistică și reținerea emoțională îl fac mai puțin accesibil, dar extrem de coerent artistic. Nu cucerește prin intensitate, ci prin persistență.

Frunze căzătoare este dovada că uneori spui cel mai mult atunci când spui foarte puțin. Un film care îndrăznește să fie romantic fără declarații, emoționant fără lacrimi și plin de speranță fără promisiuni. Un cinema al tăcerii, în care o lumină mică, dar constantă, reușește să transforme un spațiu ostil într-un posibil cămin.

Film sumbru si realist, ce rămânea să mai fie noir și contextul era perfect. Deși pare că ii lipsește ceva cât să surprindă drama aceea pe care o aștepti ca cinefil, scenariul demitizează superb ideea că finlandezii au viața perfectă, au sondajele despre nivelul de fericire si de trai cele mai ridicate si educația cea mai bună. Filmul arată corect și natural nefericirea și oboseala psihică si fizică a săracului de rând..pardon, a omului de rând. Tragicomedia iese din faptul că ăstia mai sunt și neindemânatici și ghinioniști, dar măcar sunt perseverenți. Altfel, dacă erau români ar fi zis că tot ce li se întâmplă sunt semne că nu trebuie să se mai vadă.

,,Ne-om aminti candva tarziu/ De-aceasta intamplare simpla/ De-aceasta banca unde stam/ Tampla fierbinte langa tampla,,. Personajele din filmul lui Aki nu stau pe banca. Dar intamplarea e cat se poate de simpla. Simplitatea e mare lucru intr-o lume care nu stie cum sa faca sa fie lucrurile cat mai complicate. Conform sondajelor Finlanda e tara cu cei mai fericiti oameni din lume. Fericirea... Cu totii o cautam, cu totii ne-o dorim, constient sau inconstient. Sau, daca nu, macar ne dorim compania cuiva. Asa si personajele din filmul lui Aki. Oameni simpli, cu vieti liniare in care ziua de maine nu difera prea mult de aceea de astazi. Monotonie si depresie. Sa dai zilnic drumul la radio si acolo sa auzi in permanenta ca e razboi. Si cand se termina un razboi incepe altul si altul. Razboaiele noastre cele de toate zilele... Mai e loc pentru simplitate, pentru frumusete, pentru intelegere, pentru umanitate? Intr-o lume care promoveaza excesiv si exclusiv individualismul oare mai e loc si pentru iubire ?

,,Vai de mine ce panarama de film. 7,6 nota pe imdb. Nota acordata de prietenii celor 3,4 actori.,, . ,,Asta nu era bun nici de scurtmetraj. Sub orice critica,,. Acestea sunt cele doua comentarii de pe site-ul unde am avut sansa sa vad filmul. Asta e, atat s-a putut. Deoarece nu e pentru oricine. Pe mine m-a dus gandul la ,,Clair de femme,, , capodopera a lui Costa Gavras, ecranizare a excelentului roman semnat Romain Gary. Acolo era un pic mai multa caldura iar Yves Mondand si Romy Schneider transmiteau un pic mai multa emotie decat Alma Poysti si Jussi Vatanen. Dar asta nu inseamna ca filmul regizat de Aki Kaurismaki nu e unul excelent, ba dimpotriva. Obligatoriu de vazut de catre cei care inca mai cred in frumusetea relatiilor normale, in iubire si, mai presus de toate, in umanitate.

Film excelent in care viata omului simplu ni se prezinta asa cum e, anosta si vecina cu derapajul total... Lumea traieste in lipsuri, deprimata, dar cand da drumul la radio sa asculte o stire sau o muzica, aude doar de Ucraina peste tot.

Un film bun, fara sentimentalisme. Ce ar cauta in poveste cand cei doi protagonisti nu au ce sa manance?

....așa se exprimă un personaj...Vedem fierăraie, moloz, ciment, oameni triști, iar în planul doi, în tonuri sumbre, clădiri impunătoare, marca secolului prezent. Dar sufletul uman? Asta îl preocupă pe regizorul Aki Kaurismaki, Film excelent, promovând speranță în ritm de muzică retro, cu un final greu de ghicit.

Un film pe care l-am simțit ca pe o gura de aer proaspat in marea de realizari tip box office actuale. Fără efecte speciale și dialoguri inutile, sigur pare prea simplu pentru unii.
O interpretare demna de actori buni si un sarcasm de apreciat, in stil nordic.
Un film perfect pentru începutul de toamna.