Fando y Lis (1968)

Cu certitudine, Jodorowsky propune un altfel de cinema, realizat cu altfel de mijloace (extravagante, dar nu neapărat ultrasofisticate). Amestec bizar de elemente suprarealiste, imagini şocante şi întrebări existenţiale, Fando y Lis se remarcă prin aceea că militează pentru importanţa iubirii şi descoperirea unui sens al vieţii, recurgând însă la a prezenta preponderent elementele contrare, adică absurdul, grotescul, cruzimea, partea întunecată. Tocmai asta şi face filmul fascinant (pentru cei dispuşi să recepteze o astfel de operă, evident), regizorul de origine chiliană părând a îmbina elemente din specificul operei lui Bergman cu unele din tablourile lui Dali. Unele scene sunt relativ obositoare, dar îl găsesc un impediment minor pentru un film care debordează de originalitate şi fantezie. Mărturisesc că am fost foarte curios să văd dacă Binele învinge Răul în această anti-fabulă cu anti-eroi. Am o teorie despre ce a vrut să transmită Jodorowsky prin final, respectiv necesitatea jertfei pentru eliberarea definitivă (Dar nu terestră! De aceea e vorba de un tărâm mitic), ca şi a adevărului că Fando este învins de propriul gest, deşi o face într-o manieră care îţi dă fiori. Oricum, indiferent dacă veţi agrea finalul sau nu, per ansamblu este o realizare cinematografică de excepţie, al cărei fan mă declar.