Fangelse (1949)

În primele lui filme Ingmar Bergman este tributar realismului poetic - Hamnstad (Port of Call) sau neorealismului italian - Fängelse (Prison), având în centru personaje simple, cu frământările și luptele lor permanente din viața de zi cu zi. Abia din Fängelse începe să i se vadă plăcerea de a scoate la iveală perspectivele grave, plăcerea de a se juca prin camera de filmat cu privitorul, plăcerea de a scoate la iveală prin actori gesturi ale emoțiilor jucate. Toate acestea se vor strânge într-un mod de exprimare ce va deveni cu timpul recognoscibil. Fängelse (Prison) vorbește despre condiția omului care nu poate fi depășită nici măcar prin artă. Un scenariu, având ca protagonistă o tânără venită din viața moravurilor ușoare, este propus pentru a fi ecranizat. Întreaga dramă a tinerei fete ar fi trebuit să exemplifice un concept filosofic: toată viața este un iad, singura scăpare este sinuciderea. Povestea Birgittei Carolina Søderberg devine sâmburele greu de spart dar ușor de scuipat, iar restul dezbaterilor filosofice (filmul propus, povestea scrisă, discuțiile care vin de undeva de sus) straturi dintr-un înveliș superficial. Filmul începe și se deschide cu un gong de teatru, iar punerea în scenă a întregi povești, chiar și a scenelor de exterior, pare să amplifice senzația de claustrofobie a închisorii (să ne amintim ce a făcut peste anii Lars von Trier în Dogville). Senzația finală este că iubirile și sentimentele umane sunt doar de decor, simple indicații scenice sau de scriere, simple obiecte din mucava, singura în suferință fiind Birgitta care nu are unde fugi sau cu cine. Apoi totul revine cumva într-un firesc sec (”Poruncesc ca totul sã fie ca înainte!” ar spune Diavolul din scenariul propus), schimbându-se decorul scenei și decorul interior al anumitor personaje. Senzația de poveste în poveste, în cazul de față chiar de film în film (ingenioasă proiecția peliculei la care personajele asistă amuzate), accentuează un vertij de emoții, acel vertij de emoții regăsit, după cum spuneam în cinematografia franceză și italiană din anii ’40 - ‘60.

Un film care imi demonstreaza ca pana si Bergman mai poate da rateuri.

Este poate primul Bergman in care regizorul abordeaza o tematica usor horroristica, insa fara a renunta la a o combina cu folclorul, filosofia si tot ceea ce dezbate problematica mortii, a unei vieti asemanatoare unei boli in faza terminala, parafrazata prin toate viciile posibile pe care omul le poate practica pentru a ajunge in acest stadiu, incepand de la alcoolism, prostitutie, iar toate aceste atitudini degradante si degenerative ale fiintei umane il fac un batran fost profesor de matematica sa ii sugereze unui regizor, fost elev de-al sau, sa prefateze aceasta stare de decadenta spirituala umana printr-o pelicula bazata pe ideea ca Diavolul ar declara Pamantul ca fiind Iadul; cu toata respingerea initiala, , filmul la care regizorul tocmai lucreaza, se ava adeveri in final o parabola chiar a acestei sugestii care se vrea o fresca a faptului ca viata pamanteana e de fapt o inchisoare a spiritului uman zbuciumat, pe care fiinta umana este condamnata s-o ispaseasca in propria-i maniera individuala, intr-o calatorie vitala plina de obstacole, insemnand vicii precum cele pe care filmul le etaleaza (prostitutie, alcoolism), concluzionandu-se un bergman deosebit de pesimist, care si-a pierdut toata speranta in orice forma de mantuire pentru omenire...

This movie not only suggests us that it's difficult to imagine a worse place than this world, but also crumbles the idea of martyr, even though some of those who watched the movie couldn't help hating the other characters for the pain that Brigitta had to bear.
A very good movie. Thank you, Ingmar Bergman!