Fanny och Alexander (1982)

O altă performanță artistică a reputatului regizor suedez...Oscar la categoria Cel mai bun film străin al anului 1983...

Ce film minunat, nu stiu cum mi-a scapat pana acum.Unul din cele mai bune filme facute de Ingmar Bergman.

O încununare a întregii sale opere, ”Fanny och Alexander” este o reîntoarcere a artistului Ingmar Bergman la anii copilăriei sale într-o încercare de a-și înțelege evoluția vieții și de a găsi cel mai înțelept mod în care ar trebui să ne trăim viața. Filmul este parțial autobiografic, preluând neliniștile interioare și obsesiile artistului, dar conturând o realitate fantezistă paralelă prin lipirea unor amintiri mai mult sau mai puțin adevărate, așa cum i s-au imprimat în memorie. ”Pe un decor șters al realității, imaginația plăsmuiește și împletește noi forme”, conservând doar trăirile puternice, singurele care dau sens vieții.

Cele două personaje titulare ale filmului, copiii Fanny și Alexander, nu sunt însă și personajele principale, deși acțiunea se învârte permanent în jurul lor. Moartea neașteptată a bunului lor tată o determină pe mama lor să se recăsătorească cu episcopul, un om riguros și sever, care încearcă să le impună o educație austeră și plină de privațiuni. Deznodământul nefericit al poveștii este o interpretare fantezistă a evenimentelor prin ochii copiilor, care conferă valențe supranaturale unor întâmplări imprevizibile. Finalul aduce starea de fericire de la început, fără însă ca traumele să dispară, urmând a fi purtate tot restul vieții.

Acțiunea filmului șerpuiește subtil printre diferitele teme recurente în opera lui Bergman: iubirea, ura, credința în Dumnezeu, teatrul, măștile purtate de oameni în cursul vieții, pasiunile, izbucnirile violente etc. Sunt crâmpeie de viață adevărată extrase din scurta existență pe pământ a omului, care se potrivesc oricui și oricând.

Cromatica puternică a filmului este în legătură directă cu mediile traversate de personaje și cu stările sufletești ale acestora: plină de culoare atunci când prezintă familia reunită, lumea teatrului și mediul oniric sau cenușie și austeră când pătrundem în locuința episcopului. Maturizarea se produce în suferință, creând o imagine contrastantă a unei lumi îndepărtate de perfecțiune.

Finalul filmului este unul meditativ, iar cuvintele unchiului Gustav Adolf exprimă o adevărată filozofie a vieții: ”Noi n-am venit pe lume s-o salvăm. Nu suntem echipați pentru asemenea întreprinderi. Noi suntem nevoiți să trăim în mica noastră lume. Să fim mulțumiți de ea și să ne străduim cu toții s-o facem cât mai bună. Moartea lovește din senin. Abisul se deschide din senin. Furtuna se iscă din senin și dezastrul planează asupra noastră. (...) Lumea e o peșteră de tâlhari, iar întunericul se lasă... Răul frânge lanțurile și se năpustește asupra oamenilor ca un câine turbat. Nimeni nu scapă. De aceea, să ne bucurăm când avem momente de bucurie. Să fim îngăduitori, generoși, afectuoși și buni. Să ne bucurăm de plăcerile oferite de mica noastră lume: mâncare bună, zâmbete binevoitoare, pomi fructiferi în floare și valsuri.”

Evident că după Persona își consumase contradicțiile, așa că Bergman a început să foreze în amintiri dând totul în această producție, de la amalgamurile de simboluri și sentimente până la ambiții și “traume”. Pe parcursul filmărilor credea că a dezvoltat cancer testicular, și avea îndoieli serioase în capacitatea sa de a termina filmul. Totuși, dacă judecăm la rece, e capodoperă doar dacă scoatem indulgența de sine cu care își prezintă alter-egoul și mutarea destul de îndrăzneață în crearea personajului Fanny. Șic poster.

un film minunat l am urmarit cu placere
desi este foarte lung cred ca merita vazut doar de adevaratii cinefili!

"Bazata putin pe realitate, imaginatia lucreaza, creind noi tipare".
Un film apropiat de perfectiune. Aproape fiecare scena e memorabila. Nu stiu ce-as putea spune mai mult - poate doar ca e o adevarata incununare a operei lui Bergman. De vazut si revazut de multe ori.

Mult timp am evitat acest film datorita faptului ca e foarte lung.Apoi vazand o gramada de filme de-ale lui Bergman ,)vreo 20) am zis ca un film de Bergman color e ca si cum as vedea un film de Chaplin color (un fel de blasfemie), apoi terminand filmele alb-negru ale lui Bergman alb -negru , si pofta de filme de-ale lui nestingandu-se , am zis sa incerc totusi si ceva color. Am incercat , am vazut si restul filmelor lui Berman , cele color, fara sa imi fi diminuat prea mult senzatia ca Bergman color nu se potriveste.Azi mi-am luat inima in dinti si am vazut Fanny och Alexander , asa lung si asa color , si nu am regretat.

Ultimul film al lui Bergman este unul care pare sa imbina toate elementele din filmele lui anterioare, pentru a crea o capodopera de 5 ore in care esti transportat total in secolul XIX al Suediei. 10/10 si unul dintre cele mai bune filme ale maestreului Ingmar Bergman.

De teama de a nu fi influenţat în vreun fel de nota, de părerile criticilor la adresa filmului sau alte aspecte ce pot influenţa, refuz să intru în vreun contact cu filmul, altfel decât pornindu-l şi lăsând golul să fie umplut. Golul în cazul de faţă era de fapt un abis pentru că este una dintre puţinele ocazii în care nu aveam nici cea mai mică bănuială despre subiectul filmului, titlul este unul vag care nu arată nici o direcţie aşa că tabula rasa trebuia să fie umplută. O mare prostie am făcut neuitându-mă nici măcar la numele regizorului care este nimeni altul decât suedezul Ingmar Bergman. Probabil acesta este şi motivul pentru care conţinutul filmului îmi era complet nefamiliar, e regizat de Ingmar Bergman, un regizor pe care încerc să îl evit pe cât posibil.

Acolo unde toată lumea vede mana cerească savurată de toată lumea dar justificată doar de un procent din toţi aceştia, eu nu văd nimic… pentru că nu am întâlnit acel un procent care să contrazică vreodată ce zic eu. De fapt, am fost contrazis de multe ori în materie de filme dar nu s-a pus problema să mă răzgândesc vreodată din cauza acelor contraziceri pentru că din moment ce eu încerc să aduc zece argumente pentru care îmi displace un film, restul vine cu argumentul suprem în urma căruia eu închid discuţiile „Orice-ai zice, e făcut de Bergman/Welles/Kubrick deci e bun”… Aham, atunci du-te dracu!

Aveam pregătite nişte idei pe care mi le-am format după vizionarea filmului dar la care am renunţat imediat la aflarea numelui lui Bergman. Nimic din ceea ce se vede nu e ceea ce pare la Bergman. Fiecare scenă pare rezultatul unei traume din copilărie. Din punctul meu de vedere Bergman este un egoist care vrea ca dramele lui din copilărie să fie trăite, iar dacă nu cel puţin spectate de către cei ce îi urmăresc filmele. Daţi-mi voie să încep prin a spune că scandinavii nu sunt renumiţi pentru măiestria cu care îşi aleg numele pentru opere, filme etc. Titlul „Fanny och Alexander” este o prostie în primul rând pentru că Fanny are un rol ornamental şi contează la fel de mult ca un bibelou pus pe un televizor în timpul unei emisiuni bune. Alexander în schimb ia parte la toate cele trei tablouri: feeric, de tranziţie şi sumbru fără ca el, Alexander, să aibă vreo importanţă decizională ci doar reflexivă. El nu ia decizii fără să fie supus unei presiuni enorme, el doar reacţionează la acea presiune, personajul e o marionetă.

Cei doi, Fanny şi Alexander fac parte dintr-o familie înstărită, Ekdahl, undeva prin preajma ajunului Crăciunului. Familia Ekdahl este formată din Helena şi cei trei copii, Oscar director de teatru şi tată a celor doi copii menţionaţi mai sus dar nu în ultimul rând soţ a lui Emilie, cu un rol esenţial ulterior; Gustav care ori e el foarte norocos ori şi-a găsit o nevastă foarte naivă care nu doar că află de aventurile soţului ci i le mai şi aprobă şi un al treilea băiat pe nume Carl, un profesor care nu a aflat încă de ecuaţia cheltuieli 3 (2001), sistem de numerotare care se păstrează indiferent că eşti geniu sau borfaş. Acum îl voi compara pe Bergman cu Einstein care a dat naştere unei formule E=mc^2 care a dus la dispariţia oraşelor Hiroshima şi Nagasaki. La fel, Bergman creează nişte metafore pe care nu ştie să le folosească, să le dea un rost. În „Underground” Emir Kusturica desprindea pământul pe care toţi protagoniştii luau parte la festin în sensul în care ar fi trebuit să se desprindă şi Iugoslavia de părerile celorlalţi. Vedeţi? „Underground” îşi are deznodământul într-o metaforă ori „Fanny och Alexander” constă într-o suită de artificii care explodează fără rost. Tirania naşte monştri? „Das Weisse Band” a făcut asta mult mai bine, tot prin metafore.

Deci, rămăsesem la Alexander care rămâne fără tată. Mama lui, printr-o prostie ce poate fi explicată doar de pupincuriştii bergmanieni, se mărită cu un episcop riguros, care evident nu avea cum să placă copiilor. Ce se întâmplă cu episcopul nu vă veţi da seama decât dacă sunteţi nişte genii sclipitoare… moare episcopul într-un incendiu apărut în urma unei discuţii dintre Alexander şi îngerul lui păzitor. Da, avem parte de ireal ce se îmbină cu realul în mod metaforic atunci când se poate şi în mod amatoricesc atunci când nu se mai poate (Fanny şi Alexander se
teleportează în momentul în care episcopul deschide cufărul).

Deosebirea dintre acesta şi „Panglica Albă” din punctul de vedere al urmărilor suferite de personajul principal (argument pentru cretinii care nu ştiu altceva decât „Da bă da’ ăla era un geniu” ) este faptul că în „Panglică” urmările sunt suportate de vreo şase milioane de evrei pe când aici urmările sunt suportate tot de Alexander care transformă prin dorinţa lui malefică, fantoma binevoitoare a tatălui său in fantoma malefică a episcopului (care bineînţeles îl reprezintă pe tatăl bisericos al lui Bergman).

Cam astea ar fi motivele pentru care nu mi-a plăcut filmul. Acum un an de zile am rugat şi eu să vină unul care să mă convingă de faptul că „Apocalypse Now” ar fi cel mai bun film făcut vreodată şi i-aş fi schimbat automat nota în zece. Câţi au venit?
Din toţi cei ce îl ridicau în slăvi fără să folosească măcar din politeţe şi cuvintele „…pentru că…” nu a fost unul care să vină cu vreun argument. De fapt, a fost unul care mi-a zis că filmul e o capodoperă şi dacă scoţi imaginea şi rămâi doar cu sunetul. A mai fost unul care zicea că cel mai slab film al lui Coppola e mai bun decât cel mai bun film al lui Spielberg… să zicem „Listele lui Schinder”. Nu-i voi mai ruga acelaşi lucru că poate n-au găsit încă argumentul pentru „Citizen Kane” iar mie să îmi fie învăţătură de minte… spune-mi cine te-a regizat ca să îţi spun… dacă mă mai uit sau nu la tine.

Ingmar Bergman este unul dintre magicienii camerei ce a reuşit să transpună în imagini cinematice propriile obsesii şi nelinişti interioare. Citeam într-un interviu acordat de către regizorul suedez ziarului Corriere della Sera faptul că toate filmele sale au o dimensiune psihanalitică; a încercat să exploreze adâncurile firii omeneşti în cele mai intime şi neliniştitoare detalii pornind de la propriile experienţe.

Fanny şi Alexander, unul dintre cele mai premiate filme ale lui Bergman (a câştigat 4 Oscaruri), este o incursiune profundă în majoritatea temelor abordate de regizor. Trauma din copilărie, ura împotriva tatălui, tabloul familial aparent perfect, pasiunile tenebroase ale membrilor aceleaşi familii, frica, viaţa, moartea, Dumnezeu, iubirea etc. sunt doar câteva dintre permanentele subiecte de analiză. La fel ca şi Fragii sălbatici, Fanny şi Alexander este o sinteză a temelor, dar şi un proiect nu mai puţin curajos.

Filmul se concentrează asupra destinului familiei Ekdahl privită prin perspectiva a trei generaţii diferite. Totul începe în ajunul Crăciunului din 1907 cu o imagine perfectă ce adună membrii familiei, cu fracuri, zâmbete, cântec, dans şi multă veselie.

Discursul lui Oskar Ekdahl ţinut după spectacolul teatral despre relaţia dintre lumea mică a teatrului şi lumea mare pe care acesta îl reprezintă se înscrie în această logică a perfecţiunii trăită alături de cei dragi.

Bergman desconstruieşte cu o îndemânare de maestru această lume perfectă înzestrîndu-şi personajele cu trăsături şi caracteristici care transformă tot spectacolul de la început într-o caricatură tragică. Gustav Adolf, fratele lui Oskar, este un adulter înrăit iar Carl este îndatorat mai mult decât salariul lui de profesor o poate permite. Mama celor trei fraţi, Siri are o relaţie cu Jacob, un prieten al soţului ei care nici el nu fusese uşă de biserică atunci când venise vorba să îşi înşele nevasta.

Toată această atmosferă plină de tensiuni dar aparent fericită este întreruptă de moartea lui Oskar Ekdahl, tatăl lui Fanny şi Alexander. Aflat pe patul de moarte îl strânge pe Alexander de mână, moment în care îi predă ştafeta familiei şi a fericirii conservate în acea lume mică de care vorbea acesta la începutul filmului.

Ca depozitari ai acestei moşteniri, cei doi copii vor fi confruntaţi cu figura autoritară a episcopului Edvard Vergerus cu care mama lor alesese să se căsătorească şi care este prezentat ca cel care atentează la această linişte.

Pentru cei pasionaţi de filmografia lui Bergman în figura acestui bigot vor recunoaşte figura tatălui natural realizat într-un constrast evident faţă de figura lui Oskar, tatăl perfect pe care Bergman nu l-a avut niciodată.

Alexander se transformă dintr-un copil inocent în cel mai mare duşman al episcopului care îi sileşte pe cei doi copii la o existenţă austeră şi plină de rigori nepotrivite. Nu e de mirare că mama copiilor este silită să aranjeze fuga celor doi copii din noul cămin pentru că altfel nu îi putea scoate din închisoare.

Întâlnirea lui Alexander cu fantoma tatălui său şi întrebare lui despre puterea lui Dumnezeu de a-i îndeplini dorinţa (de a-l omorî pe episcopul Vengerus, tatăl vitreg) îşi găseşte împlinirea atunci când Alexander este prezentat lui Ismael Ratzinski. Conversaţia dintre cei doi şi faptul că episcopul moare după aceea concretizează două idei fundamentale ale filmului: atunci când cineva doreşte moartea cuiva trebuie să fie conştient că ura se poate transmite şi avea consecinţe nebănuite. Ismael devine aşa cum şi el se prezintă de fapt îngerul păzitor al lui Alexander trimis să îl omoare pe episcop, fapt care se va întâmpla.

A doua ideea este aceea că anumite lucruri continuă să ne urmărească chiar şi atunci când suntem convinşi că am scăpat de ele odată pentru totdeauna. Întâlnirea lui Alexander cu fantoma episcopului este suficientă pentru a putea înţelege faptul că figura tatălui l-a urmărit pe Bergman o viaţă întreagă.

De aici se poate deduce prin simboluri chiar faptul că tatăl poate fi când bun (fantoma tatălui natural, îmbrăcat în alb) când rău, nemilos şi necruţător (fantoma episcopului îmbrăcat în negru).

Epilogul filmului cu discursul lui Gustav Adolf vorbind despre bucuriile mici ale vieţii şi despre binefacerile pasiunilor este în totală contradicţie cu începutul vesel dar auster. Practic Bergman nu îşi mai ascunde personajele după perdeaua fină a ipocriziei ci preferă să ni le prezinte aşa cum sunt ele de fapt.

Fanny şi Alexander este o meditaţie profundă despre copilărie şi inocenţa ei, dar şi despre ură şi frustrare atunci când ea îşi face locul în viaţa unor copii.

Dincolo de suferinţă şi bucurie, rămâne acest sentiment al neliniştii pe care Bergman doreşte să ni-l transmită: dacă lumea atât de perfectă (în concepţia noastră) nu este chiar aşa de perfectă în realitate?

Tehnica cinematografică axată mai ales pe o cromatică mai mult decât expresivă (roşul descriind mereu siguranţa şi atmosfera familială, verdele momentele de decizie maximă şi de eliberare, albastrul palid întâlnirile malefice şi experienţele traumatizante, etc.) şi muzica desprinsă dintr-un cadru oniric dau filmului o tonalitate tainică, ce te sileşte la atenţie de-a lungul celor 188 de minute ale lui.

La Bergman nimic nu este întâmplător: unduirea nonconformistă a camerei de filmat, costumaţia personajelor, detaliile arhitectonice, luminile şi umbrele, toate spun ceva despre ideea pe care acesta o are în gând atunci când dă naştere unei scene. Scenariul uneori poate plictisi, dar tocmai această ambiguitate te face şi mai atent la spectacolul de imagine care-ţi trece prin faţă.

Realizat la intretăierea dintre tumult interior şi geniu regizoral Fanny şi Alexander se doreşte a fi o meditaţie acută asupra lumii adulţilor pornind de la vârsta copiilor.

Dincolo de complexitatea filmului, ceea ce atrage în final este sentimentul că filmul dă naştere la câteva întrebări care continuă să ne urmărească chiar şi după ce filmul a luat sfârşit. O idee rămâne foarte clar întipărită în mintea privitorului: deşi privită ca vârstă a inocenţei, atunci când este bruscată, copilăria poate fi asociată cu sentimente şi trăiri profunde ca ura.

[...] la data 27/02/2010 de Madalina Manea in Speciale “Fanny si Alexander” (”Fanny och Alexander”, 1982) este un film sincer, in care Ingmar Bergman isi expune [...]