Părerea criticului
Fanii dedicaţi au toate şansele să se distreze la Fantastic Beasts: The Crimes of Grindelwald/Animale Fantastice: Crimele lui Grindelwald, deşi premiera de vineri este doar o copie palidă şi o continuare din inerţie a aventurilor din franciza cunoscută acum global sub numele de Wizarding World. Iată mai jos ce ne-a plăcut şi ce nu la filmul care poate fi văzut de vineri în toată ţara, inclusiv pe ecranele IMAX şi inclusiv în versiune dublată.
Da, ştiam cu toţii că studiourile Warner aveau nevoie disperată să continue franciza Harry Potter (cea mai profitabilă franciză din portofoliul său), dar dacă în primul film Fantastic Beasts magia şi inspiraţia încă supravieţuiau lăcomiei studiourilor acelaşi lucru nu se poate spune despre continuare: cu o poveste sufocată de timp morţi, ocolişuri lipsite de inspiraţie şi întorsături de situaţie artificiale, premiera supravieţuieşte exclusiv datorită ingeniozităţii efectelor speciale.
Povestea începe curând după acţiunea din primul film. Îl vedem pe Albus Dumbledore (Jude Law) apelând la Newt Scamander (Eddie Redmayne) pentru a-l găsi la Paris pe atotdistrugătorul Credence (Ezra Miller), care ar putea fi cheia succesului în războiul pe care întunecatul vrăjitor Gellert Grindelwald (Johnny Depp) este pregătit să-l declare muritorilor de rând. Ajutat de animalele sale fantastice, dar şi de prieteni de nădejde, Newt îl înfruntă pe atotputernicul Grindelwald şi armata sa tot mai numeroasă de acoliţi pentru o împiedica un război între două rase şi divizarea ireversibilă a lumii vrăjitorilor.
Sequelul funcţionează pentru fanii francizei pentru că lărgeşte mitologia Wizarding World şi oferă detalii despre istoria marilor clanuri ce se înfruntă încă de la începutul francizei Harry Potter. Dacă pentru fani este entuziasmant să afle cine este rudă cu cine şi cum a ajuns X în familia Y, pentru spectatorul mai relaxat devine curând evident faptul că Crimele lui Grindelwald are un arsenal destul de redus de mijloace prin care să-l impresioneze. De fapt cu acest sequel devine clar ceva ce la primul film doar se bănuia: seria Animale Fantastice este pentru Harry Potter exact ceea ce Hobbitul a fost pentru Stăpânul inelelor.
Povestea este îngreunată de câteva decizii bizare şi nu cu totul captivante ale lui J.K. Rowling, decizii care măresc nejustificat durata filmului. De exemplu 15 minute în care suntem martorii încercatei poveşti de dragoste dintre vrăjitoarea Queenie (Alison Sudol) şi muritorul Jacob (Dan Fogler), o intrigă secundară care nu duce nicăieri şi care nu influenţează prin nimic deznodământul.
Pentru spectatorul atent, dar nepreocupat de cele mai mici detalii ale universului creat de Rowling, este mai captivant mesajul subsidiar al filmului, care discută faptul că, într-o lume tot mai divizată, ar trebui să ne concentrăm pe ce ne apropie şi nu pe ce ne desparte. Deasupra acestei discuţii tronează imperial Grindelwald, ale cărui preocupare pentru supremaţia vrăjitorilor şi discurs electrizant par fi trimiteri directe la Hitler şi Holocaust. Din păcate, dincolo de aceste aspecte, pare că inventivitatea şi energia extraordinară a imaginaţiei lui J.K. Rowling a secat şi că filmele Fantastic Beasts nu sunt altceva decât facile maşini de făcut bani.
Da, ştiam cu toţii că studiourile Warner aveau nevoie disperată să continue franciza Harry Potter (cea mai profitabilă franciză din portofoliul său), dar dacă în primul film Fantastic Beasts magia şi inspiraţia încă supravieţuiau lăcomiei studiourilor acelaşi lucru nu se poate spune despre continuare: cu o poveste sufocată de timp morţi, ocolişuri lipsite de inspiraţie şi întorsături de situaţie artificiale, premiera supravieţuieşte exclusiv datorită ingeniozităţii efectelor speciale.
Povestea începe curând după acţiunea din primul film. Îl vedem pe Albus Dumbledore (Jude Law) apelând la Newt Scamander (Eddie Redmayne) pentru a-l găsi la Paris pe atotdistrugătorul Credence (Ezra Miller), care ar putea fi cheia succesului în războiul pe care întunecatul vrăjitor Gellert Grindelwald (Johnny Depp) este pregătit să-l declare muritorilor de rând. Ajutat de animalele sale fantastice, dar şi de prieteni de nădejde, Newt îl înfruntă pe atotputernicul Grindelwald şi armata sa tot mai numeroasă de acoliţi pentru o împiedica un război între două rase şi divizarea ireversibilă a lumii vrăjitorilor.
Sequelul funcţionează pentru fanii francizei pentru că lărgeşte mitologia Wizarding World şi oferă detalii despre istoria marilor clanuri ce se înfruntă încă de la începutul francizei Harry Potter. Dacă pentru fani este entuziasmant să afle cine este rudă cu cine şi cum a ajuns X în familia Y, pentru spectatorul mai relaxat devine curând evident faptul că Crimele lui Grindelwald are un arsenal destul de redus de mijloace prin care să-l impresioneze. De fapt cu acest sequel devine clar ceva ce la primul film doar se bănuia: seria Animale Fantastice este pentru Harry Potter exact ceea ce Hobbitul a fost pentru Stăpânul inelelor.
Povestea este îngreunată de câteva decizii bizare şi nu cu totul captivante ale lui J.K. Rowling, decizii care măresc nejustificat durata filmului. De exemplu 15 minute în care suntem martorii încercatei poveşti de dragoste dintre vrăjitoarea Queenie (Alison Sudol) şi muritorul Jacob (Dan Fogler), o intrigă secundară care nu duce nicăieri şi care nu influenţează prin nimic deznodământul.
Pentru spectatorul atent, dar nepreocupat de cele mai mici detalii ale universului creat de Rowling, este mai captivant mesajul subsidiar al filmului, care discută faptul că, într-o lume tot mai divizată, ar trebui să ne concentrăm pe ce ne apropie şi nu pe ce ne desparte. Deasupra acestei discuţii tronează imperial Grindelwald, ale cărui preocupare pentru supremaţia vrăjitorilor şi discurs electrizant par fi trimiteri directe la Hitler şi Holocaust. Din păcate, dincolo de aceste aspecte, pare că inventivitatea şi energia extraordinară a imaginaţiei lui J.K. Rowling a secat şi că filmele Fantastic Beasts nu sunt altceva decât facile maşini de făcut bani.
