Părerea criticului
Va câştiga Fantastic Beasts: The Secrets of Dumbledore/Animale fantastice: Secretele lui Dumbledore noi fani popularei francize Wizarding World? Am spune că nu. Dar îi va satisface pe cei vechi? Am spune că da. Acest al şaptelea film al francizei regizat de David Yates are scenariul scris de J.K. Rowling şi poate fi recomandat şi pentru că are destule trimiteri la mitologia universului creat în seria Harry Potter, ba chiar aruncă lumină asupra unor mistere lăsate nedezlegate de aceasta.
Trebuie spus de la început că, cel puţin în opinia noastră, înlocuirea lui Johnny Depp cu actorul danez Mads Mikkelsen pentru rolul antagonistului Gellert Grindelwald a fost de bun augur. Încă de la începutul filmului îl vedem pe Albus Dumbledore (Jude Law) întâlnindu-l pe Grindelwald într-o cafenea a Încuiaţilor şi ni se confirmă nu doar că cei doi au avut, cel puţin la un moment dat, sentimente unul pentru celălalt, ci şi că acum se află pe poziţii diametral opuse în ceea ce priveşte un eventual conflict între lumea vrăjitorilor şi cea a oamenilor obişnuiţi.
De fapt am putea spune că această miză cu trimiteri evidente către totalitarism şi insinuarea răului în lume (la adăpostul indiferenţei oamenilor de rând) este poate aspectul pe care l-am apreciat cel mai mult la o poveste care nu reuşeşte întru totul să readucă suflul francizei (după ce Crimele lui Grindelwald l-a tăiat aproape de tot).
Desigur, publicul nu va merge la premiera de vineri pentru mesajul politic, dar acest cronicar simte nevoia să vorbească despre ce i-a plăcut la un film ce se simte mai degrabă ca un exemplu de same old, same old. Dacă la prima parte a francizei am apreciat mesajul ce propovăduia egalitatea de şanse indiferent de rasă, clasă socială şi aşa mai departe, la cea de-a treia parte apreciem acest mesaj politic cu bătaie lungă: este de ajuns ca oamenii buni să nu facă nimic pentru ca răul să învingă. Mesajul şi câteva elemente ce vor activa cu siguranţă nostalgia fanilor lui Harry Potter ar putea face să nu-ţi pară rău după banii daţi pe biletul de cinema.
Mikkelsen este fără îndoială un atu al filmului. Dincolo de alegerile dubioase din viaţa personală, Johnny Depp şi-a erodat cariera până la caricatură după două decenii de interpretat personaje la care machiajul şi coafura păreau chiar mai importante decât jocul său. În schimb, Mikkelsen este un expert al ocheadelor de oţel şi al rictusurilor, iar aici şi le pune la bătaie din plin. Şi dacă se spune că mâţele blânde zgârie rău iată că şi antagoniştii mai reţinuţi sunt mai redutabili şi impresionanţi decât cei cu totul dezlănţuiţi. Dacă îţi place Mikkelsen în rol, poate o să-l vezi şi în excelentul serial Hannibal, în care actorul danez şi-a exersat încă şi mai abitir abilitatea de a provoca fiori, abilitate savurată mai întâi de publicul global în poate cel mai bun film cu James Bond din acest mileniu, Casino Royale.
Altfel, Fantastic Beasts 3 copiază inspirat elmente dintr-un gen popular, aşa-zisele filme cu jafuri: mai mulţi eroi se reunesc într-o frăţie menită să sacrifice totul (în timp ce improvizează din plin) pentru a opri ascensiunea lui Grindelwald. Desigur, nu e nimic de furat aici (în afară, poate, de viitorul politic al antagonistului), dar mijloacele utilizate, disimularea şi punerea în execuţie a planului fac cu ochiul spre acest gen popular. Din păcate, undeva pe drum s-a pierdut senzaţia de pericol, iar asta e o bilă foarte neagră pentru un film despre un Hitler al lumii vrăjitorilor...
Trebuie spus de la început că, cel puţin în opinia noastră, înlocuirea lui Johnny Depp cu actorul danez Mads Mikkelsen pentru rolul antagonistului Gellert Grindelwald a fost de bun augur. Încă de la începutul filmului îl vedem pe Albus Dumbledore (Jude Law) întâlnindu-l pe Grindelwald într-o cafenea a Încuiaţilor şi ni se confirmă nu doar că cei doi au avut, cel puţin la un moment dat, sentimente unul pentru celălalt, ci şi că acum se află pe poziţii diametral opuse în ceea ce priveşte un eventual conflict între lumea vrăjitorilor şi cea a oamenilor obişnuiţi.
De fapt am putea spune că această miză cu trimiteri evidente către totalitarism şi insinuarea răului în lume (la adăpostul indiferenţei oamenilor de rând) este poate aspectul pe care l-am apreciat cel mai mult la o poveste care nu reuşeşte întru totul să readucă suflul francizei (după ce Crimele lui Grindelwald l-a tăiat aproape de tot).
Desigur, publicul nu va merge la premiera de vineri pentru mesajul politic, dar acest cronicar simte nevoia să vorbească despre ce i-a plăcut la un film ce se simte mai degrabă ca un exemplu de same old, same old. Dacă la prima parte a francizei am apreciat mesajul ce propovăduia egalitatea de şanse indiferent de rasă, clasă socială şi aşa mai departe, la cea de-a treia parte apreciem acest mesaj politic cu bătaie lungă: este de ajuns ca oamenii buni să nu facă nimic pentru ca răul să învingă. Mesajul şi câteva elemente ce vor activa cu siguranţă nostalgia fanilor lui Harry Potter ar putea face să nu-ţi pară rău după banii daţi pe biletul de cinema.
Mikkelsen este fără îndoială un atu al filmului. Dincolo de alegerile dubioase din viaţa personală, Johnny Depp şi-a erodat cariera până la caricatură după două decenii de interpretat personaje la care machiajul şi coafura păreau chiar mai importante decât jocul său. În schimb, Mikkelsen este un expert al ocheadelor de oţel şi al rictusurilor, iar aici şi le pune la bătaie din plin. Şi dacă se spune că mâţele blânde zgârie rău iată că şi antagoniştii mai reţinuţi sunt mai redutabili şi impresionanţi decât cei cu totul dezlănţuiţi. Dacă îţi place Mikkelsen în rol, poate o să-l vezi şi în excelentul serial Hannibal, în care actorul danez şi-a exersat încă şi mai abitir abilitatea de a provoca fiori, abilitate savurată mai întâi de publicul global în poate cel mai bun film cu James Bond din acest mileniu, Casino Royale.
Altfel, Fantastic Beasts 3 copiază inspirat elmente dintr-un gen popular, aşa-zisele filme cu jafuri: mai mulţi eroi se reunesc într-o frăţie menită să sacrifice totul (în timp ce improvizează din plin) pentru a opri ascensiunea lui Grindelwald. Desigur, nu e nimic de furat aici (în afară, poate, de viitorul politic al antagonistului), dar mijloacele utilizate, disimularea şi punerea în execuţie a planului fac cu ochiul spre acest gen popular. Din păcate, undeva pe drum s-a pierdut senzaţia de pericol, iar asta e o bilă foarte neagră pentru un film despre un Hitler al lumii vrăjitorilor...
