Gandit ca un proiect corect cu el insusi, Far From Heaven (2002), nu pluseaza in orb atunci cand isi developeaza deznodamantul. Nu e cazul sa va asteptati la o promisiune gen ^poveste ca in filme^ sau ^happy end^. Toate sunt "departe de a fi ca in paradis". Prezentarea idilica a vietii de familie, cu elemente de fotografie emblematica a unei anumite perioade, culorile puternice atat de bine generate pe celuloid ce realizeaza contraste sfidatoare, constituie elemente menite sa pacaleasca atat actorii cat si publicul. Cu ajutorul lor se induce ideea unei lumi perfecte si senine. Episodul in care cuplul pozeaza pentru a ilustra aceasta viata perfecta, o ghidusie reusita si extrem de inteligenta, mai adauga cateva oglinzi decorului contrafacut ce exista deja. Momentul devine atat de natural cuprins in atmosfera ce s-a creat pana la acel moment incat nu pare o regie gandita special situatiei exceptionale din naratiune ci mai degraba o continuitate a vietii din casa, a tot ceea ce am crezut ca am vazut. Repede vom realiza insa ca totul este fum si amagire si ca nimic nu e ceea ce pare.
Din punctul de vedere al abordarii, pelicula semnata Todd Haynes este neutra. O caracteristica a acestui regizor ce lasa perioada descrisa in operele sale sa se manifeste tacit. Nu se discuta nici prejudecatile anilor 50 fata de negri, nici pe cele ale aceleasi societati vis-a-vis de homosexuali. Ele exista, se simt, se manifesta in ritmul cotidian al unei zile banale si cam atat, nedezvoltandu-se nici una din aceste laturi. Drama personajului feminin e si ea la fel de estompata. Naruirea fatadei unei casnicii model, nu duce la depresie, crize sau alte stari din registrul fatalist. Pierderea a tot ce ai construit in ani de zile e dureroasa, dar din cate vedem, tolerabila. Pare ca inca se incearca salvarea unor aparente ce inexplicabil, inca se vor a fi cosmetizate. Cand nu mai e nimic de facut, eroina inca mai spera. La ce? Asta doar ea o stie, pentru ca de manifestat, nu se manifesta in niciun fel. Indecizia de a pleca impreuna cu Raymond (Dennis Haysbert), dar ar si de a ramane in mijlocul anturajului pe care si l-a creat in timp, e umana oarecum, dar nu are nimic exceptional in ea pentru a deveni subiect de film. E la fel ca in viata, daca viata e un mare compromis. Iar pentru Cathy, (Julianne Moore), totul se dovedeste a fi un compromis.
Lumina, filtrele de culoare cu care se joaca cameramanul, sunt lucruri care transmit emotii aici. Actiunea porneste intr-o lumina puternica ce invaluie situatia artificiala si falsa, dar aparent fericita si sfarseste in obscuritate, pentru momentele cand toate decorurile menite sa debusoleze cad si divortul se contureaza ca o realitate iminenta. Scena lovirii Cathyei de catre Frank, interpretat aici de Dennis Quaid, o prezenta alcalina ce contribuie si el la stingerea oricarei urme de dinamism si de interes, scena spuneam, reprezinta o mostra de utilizare a tonurilor - umbre si culori. Proiecteaza practic un viitor ce devine tot mai sumbru pentru aceasta familie, lucru exemplificat de culoarea predominanta din cadre.
Punctul de rezistenta al intregii constructii, elementul care il socate din anonimat e dat de clipele in care se vorbeste despre rasismul celeilalte tabere. Iata ca si negri pot gandi la fel! "Pare sa fie singurul loc in care albii si negri sunt in deplina armonie" - zice Raymond in replica cea mai profunda din intregul film, atunci cand isi povesteste drama pe care familia sa o traieste seara de seara, in momentele cand autori necunoscuti ii sparg geamurile cu pietre.
Prezenta sonora a geniului lui Elmer Bernstein, cea din urma orchestrare a unei coloane audio dedicata unui film, nu mai are grandoarea din The Magnificent Seven (1960) ori gravitatea lui The Ten Commandments (1956). Nici macar dramatismul lui The Age of Innocence (1993). Era si greu sa se obtina astfel de reverberatii dintr-o pelicula ce treneaza si isi eschiveaza gravitatea subiectelor.
Cocluzie O adaptare moderna a clasicului All That Heaven Allows (1955) semnat Douglas Sirk, in care subiectul e ceva mai contemporan. Discriminarea pe criterii de rasa inca reprezinta ceva ce se intampla curent, peste tot in lume. Povestea de dragoste intr-un cuplu in care diferenta de varsta e considerabila, in lumea de azi ar fi fost absolut neimportanta. Culorile, chiar si in scenele intunecate, abunda, devenind un al doilea decor ofera cand himere, cand treziri bruste la realitate. Pacat ca nici un personaj nu e dispus sa iasa din mediocritatea stereotipurilor, sa faca un sacrificiu sau sa ia o decizie ce sa il scoata din imbacseala multimii uniforme. Probabil ca de aici vine si dezamagirea cea mare, din lipsa unei sclipiri de geniu din partea vreunui personaj. Despartirea de pe peronul garii e dureros de lipsita de tensiune si mai ales de pasiune. Nota 7,07!
lili22
pe 20 Decembrie 2014 23:45
Pe aceasta tema.Am ramas cu o nedumerire, cum accepta lumea ca doi barbati tineri sa locuiasca impreuna.
Ghemot
pe 19 Decembrie 2014 22:34
Este un film profund, extraordinar, păcat că a fost vitregit de un „happy end”.
Pentru amatorii de drame, este un film obligatoriu de văzut.
Cât despre rolul interpretat de Julianne Moore, cred că orice bărbat și-ar dori o asemenea soție!!!
emy_sinaia
pe 08 Noiembrie 2014 21:13
Farmecul anilor 50 se impleteste cu drama familiei Whitaker in cauza, pe de-o parte cu rabufnirile rasiale ale epocii din societatea americana si pe de alta parte cu orientarile homosexuale ale sotului, asta in ciuda unei casnicii aparent fericite alaturi si de cei doi copii din familie.
Spikos
pe 29 Aprilie 2013 07:36
Societatea umana si-a complicat existenta mereu , facand de-a lungul timpului unele reguli cu care era greu de convietuit , asumandu-si apoi merite revolutionare din daramarea lor ; ceea ce la vremea lor parea dramatic , azi pare firesc ; actiunea filmului de fata se petrece in anii '50 , cand segregarea rasiala in SUA era ceva de inteles ; slabiciunea , alcoolul si nehotararea sotului care se descopera a fi heterosexual , darama o familie aparent fericita ; frumusetea filmului este data de efortul si sacrificiul sotiei de a o salva chiar cu pretul propriei fericiri ; filmul este in esenta mai mult o drama decat o poveste de dragoste ; Julianne Moore este foarte sensibila , foarte frumoasa in rolul sotiei , care afla brutal ca va fi parasita de propriul sot pentru un ... barbat , inocenta , vulnerabila , intr-o comunitate ipocrita , care o sanctioneaza pentru vina de a fi reactionat ca un om ; descoperim o actrita deosebita ! Nota filmului 8 .
cosmin_kedii
pe 06 Februarie 2013 14:36
Un film profund și emoționant, superb realizat în fiecare aspect. În mod evident, cel mai bun atribut care sa aflat în capacitatea sa de a recrea perfectă filmul anilor '50 folosind probleme tabu, care ar fi fost tăiate instantaneu atunci. Acesta indeplineste cu adevarat bine acest lucru. În plus, actori a fost excelentii
Sylvester77
pe 09 Februarie 2012 12:41
Desi filmul este o capodopera a imaginii si a spiritului artistic jucat impecabil, totusi altruismul familial are fisuri la bazele relatiei conjugale, aspect ce au propulsat evenimentele, da, undeva departe de paradis... Orice viciu e ca o boala, iar atunci cand lupta fiintei umane se naruie datorita intamplarilor potrivnice, singura liniste devine resemnarea in starea degradata, decizie care va schimba pe parcurs si caracterul. Filmul captiveaza pe oricine la inceput, dar finalul este destul de trist.
bulinuttza
pe 07 Februarie 2011 17:48
o interpretarea de exceptie a actritei Julianne Moore.
aad
pe 21 Noiembrie 2010 21:54
Actorii sunt buni insa povestea nu e prea siropoasa si usor de digerat.
Iamsaved
pe 28 Septembrie 2010 20:59
Un film care mie mi-a dat o senzatie persistenta de exagerare.Adica,muzica a fost prea ampla,de multe ori imi dadea senzatia aceea de neplacere ca atunci cand se baga rasete pe fundal,actorii au fost clar pusi sa joace "actoriceste" iar replicile sunt facute exact ca niste stereotipuri ale vremii.Cu toate astea este clar ca exagerarea este facuta intentionat pentru a arata cam cum sunt in general filmele de gen si cum vremurile chiar erau in sine exagerate,in plus mi s-a parut foarte interesant cum au tratat foarte multe stereotipuri existente si in ziua de azi.
FreakDoll
pe 24 Iunie 2010 06:02
Cam plictisitor filmul . Subiectul e comun,abordarea neinteresantă, doar actorii merită laude .
not.Who.you.think
pe 05 Februarie 2010 22:09
O poveste clasica, specifica acelei perioade in state, care prinde interes. Distributia este aleasa okey iar actigul este foarte bun. O drama usor de urmarit si foarte buna!
Din punctul de vedere al abordarii, pelicula semnata Todd Haynes este neutra. O caracteristica a acestui regizor ce lasa perioada descrisa in operele sale sa se manifeste tacit. Nu se discuta nici prejudecatile anilor 50 fata de negri, nici pe cele ale aceleasi societati vis-a-vis de homosexuali. Ele exista, se simt, se manifesta in ritmul cotidian al unei zile banale si cam atat, nedezvoltandu-se nici una din aceste laturi. Drama personajului feminin e si ea la fel de estompata. Naruirea fatadei unei casnicii model, nu duce la depresie, crize sau alte stari din registrul fatalist. Pierderea a tot ce ai construit in ani de zile e dureroasa, dar din cate vedem, tolerabila. Pare ca inca se incearca salvarea unor aparente ce inexplicabil, inca se vor a fi cosmetizate. Cand nu mai e nimic de facut, eroina inca mai spera. La ce? Asta doar ea o stie, pentru ca de manifestat, nu se manifesta in niciun fel. Indecizia de a pleca impreuna cu Raymond (Dennis Haysbert), dar ar si de a ramane in mijlocul anturajului pe care si l-a creat in timp, e umana oarecum, dar nu are nimic exceptional in ea pentru a deveni subiect de film. E la fel ca in viata, daca viata e un mare compromis. Iar pentru Cathy, (Julianne Moore), totul se dovedeste a fi un compromis.
Lumina, filtrele de culoare cu care se joaca cameramanul, sunt lucruri care transmit emotii aici. Actiunea porneste intr-o lumina puternica ce invaluie situatia artificiala si falsa, dar aparent fericita si sfarseste in obscuritate, pentru momentele cand toate decorurile menite sa debusoleze cad si divortul se contureaza ca o realitate iminenta. Scena lovirii Cathyei de catre Frank, interpretat aici de Dennis Quaid, o prezenta alcalina ce contribuie si el la stingerea oricarei urme de dinamism si de interes, scena spuneam, reprezinta o mostra de utilizare a tonurilor - umbre si culori. Proiecteaza practic un viitor ce devine tot mai sumbru pentru aceasta familie, lucru exemplificat de culoarea predominanta din cadre.
Punctul de rezistenta al intregii constructii, elementul care il socate din anonimat e dat de clipele in care se vorbeste despre rasismul celeilalte tabere. Iata ca si negri pot gandi la fel! "Pare sa fie singurul loc in care albii si negri sunt in deplina armonie" - zice Raymond in replica cea mai profunda din intregul film, atunci cand isi povesteste drama pe care familia sa o traieste seara de seara, in momentele cand autori necunoscuti ii sparg geamurile cu pietre.
Prezenta sonora a geniului lui Elmer Bernstein, cea din urma orchestrare a unei coloane audio dedicata unui film, nu mai are grandoarea din The Magnificent Seven (1960) ori gravitatea lui The Ten Commandments (1956). Nici macar dramatismul lui The Age of Innocence (1993). Era si greu sa se obtina astfel de reverberatii dintr-o pelicula ce treneaza si isi eschiveaza gravitatea subiectelor.
Cocluzie O adaptare moderna a clasicului All That Heaven Allows (1955) semnat Douglas Sirk, in care subiectul e ceva mai contemporan. Discriminarea pe criterii de rasa inca reprezinta ceva ce se intampla curent, peste tot in lume. Povestea de dragoste intr-un cuplu in care diferenta de varsta e considerabila, in lumea de azi ar fi fost absolut neimportanta. Culorile, chiar si in scenele intunecate, abunda, devenind un al doilea decor ofera cand himere, cand treziri bruste la realitate. Pacat ca nici un personaj nu e dispus sa iasa din mediocritatea stereotipurilor, sa faca un sacrificiu sau sa ia o decizie ce sa il scoata din imbacseala multimii uniforme. Probabil ca de aici vine si dezamagirea cea mare, din lipsa unei sclipiri de geniu din partea vreunui personaj. Despartirea de pe peronul garii e dureros de lipsita de tensiune si mai ales de pasiune. Nota 7,07!
Pentru amatorii de drame, este un film obligatoriu de văzut.
Cât despre rolul interpretat de Julianne Moore, cred că orice bărbat și-ar dori o asemenea soție!!!