Părerea criticului
Fauteuils d'Orchestre e un film de familie. Regizoarea Danièle Thompson ("Décalage horaire"), a scris scenariul impreuna cu fiul ei Christopher, care si joaca in film, alaturi de multi prieteni regizori ai familiei. Prin urmare nu-i deloc de mirare ca "Fauteuils..." este de la bun inceput o sueta prieteneasca, dar nu despre ultimele barfe si anecdote, ci despre nevroze si visuri mai mult sau mai putin realizabile. Iar titlul romanesc e foarte sugestiv: Rendez-Vous pe Avenue Montaigne.
Candidat la Oscar 2007 pentru Franta, filmul lui Thompson are un singur mare avantaj: este intens accesorizat cu vedete. Pe langa marea speranta a cinematografului francez, Cécile de France (care de fapt e belgianca), in film mai joaca Valérie Lemercier, Claude Brasseur, frumoasa Laura Morante (o stiti din la fel de frumosul "Camera fiului" al lui Nanni Moretti) si regizorul american Sidney Pollack. Impreuna fac o comedie eleganta, foarte frantuzeasca, dar in acelasi timp artificiala si trasa de par.Povestea e complicata. Jessica (de France) vine la Paris si se angajeaza chelnerita la o cafenea de pe Avenue Montaigne frecventata de vedete ale show-biz-ului, pentru ca se afla (foarte inspirat pentru chimia scenariului) intre un teatru, o galerie de arta si o sala de concerte. Aici se strang Catherine (Lemercier), o actrita frustrata ca joaca intr-un soap opera incasand onorarii care si ei i se par indecente, un pianist superbooké (Albert Dupontel), dupa cum zic francezii, apasat de greutatea unui program prea incarcat pus la cale pe ani de zile inainte de sotia sa (Morante), un colectionar (Brasseur) care vrea sa scape de toata enorma lui colectie de opere inestimabile (printre care si Sarutul lui Brancusi), spre nemultumirea fiului sau (Christopher Thompson), care vede totul ca pe o criza a varstei a treia, un alt indiciu fiind si amanta suspect de tanara a batranului.
In aceasta agora ad-hoc, Jessica asculta tot, se baga in toate discutiile cu un aplomb care nu-i sta deloc rau, initial spre disperarea "vedetelor", dar apoi spre bucuria acestora, caci Jessica se transforma intr-un psiholog de serviciu, o adevarata pubela de necazuri si frustrari in ceea ce priveste arta, careia toti cred ca i-au sacrificat totul fara a fi multumiti de ce-au primit in schimb. Cu bun-simt de provinciala, Jessica le arata pana la urma ca viata este mult mai simpla, tot citand-o pe bunica ei (Suzanne Flon, careia ii e dedicat filmul), care spunea mereu: "nu am putut trai in lux, asa ca am decis sa lucrez in lux". De fapt, toate "fotoliile" din acest film sunt ocupate de persoane care vor sa fie altceva, iar imposibilitatea implinirii acestei dorinte le arunca intr-o criza existentiala. Singura care pare imuna este Claudie (Dani), paznica teatrului, lipsita de orice talent si cu toate acestea doritoare sa traiasca alaturi de vedete si artisti de toate felurile. Cu un ipod in urechi, fredonand melodii celebre, Claudie este imuna la criza mai degraba pentru ca si-a facut din criza si frustrare un mod de viata.Problema cea mai mare a "rendez-vous"-ului este subrezenia mobilurilor personajelor. Replicile sunt bune, actorii convingatori (Lemercier cel putin este fabuloasa), dar per total ceva pare ca scartaie si nu scartaie deloc placut. Thompson nu are nicio problema in a regiza vedete, numai ca obsesia pentru aceasta combinatie de lux, high-life si capricii de artist, de care unii fug (pianistul, colectionarul), dar care pe altii ii atrage ca un magnet (Jessica, Claudie) este gaunoasa intr-un mod greu de salvat de partile bune ale filmului. Rezultatul este o lamentatie continua, cu iz de ifos si moft de starleta scapata de sub control, iar finalul impaciuitor (si extrem de previzibil) nu seamana deloc cu doua perechi de palme care ar putea sa-i bage acesteia mintile in cap. Ceea ce e foarte rau...
Initial, distribuitorul a tradus altfel titlul filmului: Un loc in fata. Dar poate ca e mai bine ca l-a schimbat, pentru ca eu unul nu mi-am dorit un loc in fata la acest film, ci unul mai in spate, eventual in lateral, ca sa ma pot strecura linistit pe usa cand crizele de personalitate ale personajelor devin insuportabile. Cel mai adesea filmul lui Thompson a fost promovat cu stampila de "candidat la Oscarul pentru cel mai bun film strain" latita pe toata suprafata afisului. Dar este sigur ca NU Franta va pune mana pe ravnita statueta anul viitor...
Candidat la Oscar 2007 pentru Franta, filmul lui Thompson are un singur mare avantaj: este intens accesorizat cu vedete. Pe langa marea speranta a cinematografului francez, Cécile de France (care de fapt e belgianca), in film mai joaca Valérie Lemercier, Claude Brasseur, frumoasa Laura Morante (o stiti din la fel de frumosul "Camera fiului" al lui Nanni Moretti) si regizorul american Sidney Pollack. Impreuna fac o comedie eleganta, foarte frantuzeasca, dar in acelasi timp artificiala si trasa de par.Povestea e complicata. Jessica (de France) vine la Paris si se angajeaza chelnerita la o cafenea de pe Avenue Montaigne frecventata de vedete ale show-biz-ului, pentru ca se afla (foarte inspirat pentru chimia scenariului) intre un teatru, o galerie de arta si o sala de concerte. Aici se strang Catherine (Lemercier), o actrita frustrata ca joaca intr-un soap opera incasand onorarii care si ei i se par indecente, un pianist superbooké (Albert Dupontel), dupa cum zic francezii, apasat de greutatea unui program prea incarcat pus la cale pe ani de zile inainte de sotia sa (Morante), un colectionar (Brasseur) care vrea sa scape de toata enorma lui colectie de opere inestimabile (printre care si Sarutul lui Brancusi), spre nemultumirea fiului sau (Christopher Thompson), care vede totul ca pe o criza a varstei a treia, un alt indiciu fiind si amanta suspect de tanara a batranului.
In aceasta agora ad-hoc, Jessica asculta tot, se baga in toate discutiile cu un aplomb care nu-i sta deloc rau, initial spre disperarea "vedetelor", dar apoi spre bucuria acestora, caci Jessica se transforma intr-un psiholog de serviciu, o adevarata pubela de necazuri si frustrari in ceea ce priveste arta, careia toti cred ca i-au sacrificat totul fara a fi multumiti de ce-au primit in schimb. Cu bun-simt de provinciala, Jessica le arata pana la urma ca viata este mult mai simpla, tot citand-o pe bunica ei (Suzanne Flon, careia ii e dedicat filmul), care spunea mereu: "nu am putut trai in lux, asa ca am decis sa lucrez in lux". De fapt, toate "fotoliile" din acest film sunt ocupate de persoane care vor sa fie altceva, iar imposibilitatea implinirii acestei dorinte le arunca intr-o criza existentiala. Singura care pare imuna este Claudie (Dani), paznica teatrului, lipsita de orice talent si cu toate acestea doritoare sa traiasca alaturi de vedete si artisti de toate felurile. Cu un ipod in urechi, fredonand melodii celebre, Claudie este imuna la criza mai degraba pentru ca si-a facut din criza si frustrare un mod de viata.Problema cea mai mare a "rendez-vous"-ului este subrezenia mobilurilor personajelor. Replicile sunt bune, actorii convingatori (Lemercier cel putin este fabuloasa), dar per total ceva pare ca scartaie si nu scartaie deloc placut. Thompson nu are nicio problema in a regiza vedete, numai ca obsesia pentru aceasta combinatie de lux, high-life si capricii de artist, de care unii fug (pianistul, colectionarul), dar care pe altii ii atrage ca un magnet (Jessica, Claudie) este gaunoasa intr-un mod greu de salvat de partile bune ale filmului. Rezultatul este o lamentatie continua, cu iz de ifos si moft de starleta scapata de sub control, iar finalul impaciuitor (si extrem de previzibil) nu seamana deloc cu doua perechi de palme care ar putea sa-i bage acesteia mintile in cap. Ceea ce e foarte rau...
Initial, distribuitorul a tradus altfel titlul filmului: Un loc in fata. Dar poate ca e mai bine ca l-a schimbat, pentru ca eu unul nu mi-am dorit un loc in fata la acest film, ci unul mai in spate, eventual in lateral, ca sa ma pot strecura linistit pe usa cand crizele de personalitate ale personajelor devin insuportabile. Cel mai adesea filmul lui Thompson a fost promovat cu stampila de "candidat la Oscarul pentru cel mai bun film strain" latita pe toata suprafata afisului. Dar este sigur ca NU Franta va pune mana pe ravnita statueta anul viitor...
