Părerea criticului
Cinefilii isi vor aminti, poate, de una de scena luptei din Union Station (“The Untouchables” ), in care Brian De Palma recreeaza faza deja clásica a scarilor din “Crucisatorul Potemkin” a lui Eisenstein. Respectiva scena mi se pare definitorie pentru stilul regizorului, caracterizat printr-o un cocktail cinematic extrem de divers, de la productiile de referinta in istoria cinema-ului pina la film noir. De Palma pastiseaza, ironizeaza, face uz de auto-referntialitate in cea mai pura vena post moderna.
In cazul lui “Femme Fatale”, lucrurile nu stau diferit. Filmul contine cel putin o aluzie la filmul noir (vezi scena de deschidere cu trimitere la « Double Indemnity ») dar si o incercare de abordare a unei obsesii universale – femeia fatala – dintr-o persepectiva inovatoare. Finalul filmului este dublu, si probabil ca vrea sa dinamíteze toate constructia ridicata de mintea noastra pe parcursul celor aproape doua ore de preludiu visual. Zic preludiu visual pentru ca, de la scena lesbiana glamour care deschide filmul, pina la eforturile lui Banderas de a interpreta un fotograf profesionist nu fac decit sa atite, insa nu sa si finalizeze.
Departe de mine de a zice ca filmul este bun, sau ca atitarea asta intelectualo-vizuala serveste vreunui scop. Mai degraba, cred ca filmul lui De Palma se pierde in clisee. Sint dialoguri plictisitoare si de-zeci-de-ori-ras-auzite; personaje care nu depasesc conturul de-abia schitat al fantoselor de film american prost; actiune manevrata intr.-un mod dubios, sustinuta de clisee: al dublului, al finalului deschis, twist in the story si deja clasicul deja vu – v. afisul pe care chiar scrie “deja vu”, care apare intr.-o scena in care are loc un deja vu, deja vecu. Procedeul l-am mai vazut si la Kieslowski in “Rouge” si atunci, ca si acum., nu m-a impresionat defel.
Vorbind de impresii, singura care merita notata este cea produsa de numarul de strip-tease al Rebeccai Romjin-Stamos. Sigur, merita notata doar in masura in care a fost singurul moment gratificator dupa o asteptare de vreo ora. Actrita, genul de actrita de serie-B, nu face nimic altceva decit sa dea viata pe celuloid unei creaturi de latex pe care, cu voia voastra, o voi numai papusa gonflabila.
de Matei Alexandru Mocanu
In cazul lui “Femme Fatale”, lucrurile nu stau diferit. Filmul contine cel putin o aluzie la filmul noir (vezi scena de deschidere cu trimitere la « Double Indemnity ») dar si o incercare de abordare a unei obsesii universale – femeia fatala – dintr-o persepectiva inovatoare. Finalul filmului este dublu, si probabil ca vrea sa dinamíteze toate constructia ridicata de mintea noastra pe parcursul celor aproape doua ore de preludiu visual. Zic preludiu visual pentru ca, de la scena lesbiana glamour care deschide filmul, pina la eforturile lui Banderas de a interpreta un fotograf profesionist nu fac decit sa atite, insa nu sa si finalizeze.
Departe de mine de a zice ca filmul este bun, sau ca atitarea asta intelectualo-vizuala serveste vreunui scop. Mai degraba, cred ca filmul lui De Palma se pierde in clisee. Sint dialoguri plictisitoare si de-zeci-de-ori-ras-auzite; personaje care nu depasesc conturul de-abia schitat al fantoselor de film american prost; actiune manevrata intr.-un mod dubios, sustinuta de clisee: al dublului, al finalului deschis, twist in the story si deja clasicul deja vu – v. afisul pe care chiar scrie “deja vu”, care apare intr.-o scena in care are loc un deja vu, deja vecu. Procedeul l-am mai vazut si la Kieslowski in “Rouge” si atunci, ca si acum., nu m-a impresionat defel.
Vorbind de impresii, singura care merita notata este cea produsa de numarul de strip-tease al Rebeccai Romjin-Stamos. Sigur, merita notata doar in masura in care a fost singurul moment gratificator dupa o asteptare de vreo ora. Actrita, genul de actrita de serie-B, nu face nimic altceva decit sa dea viata pe celuloid unei creaturi de latex pe care, cu voia voastra, o voi numai papusa gonflabila.
de Matei Alexandru Mocanu
