Un film foarte bun , care vrea sa evidentieze proverbul "Fereste-ma doamne de prieteni , ca de dusmani ma feresc si singur "Gabriel Spahiu mare actor.
adinachitu
pe 21 Octombrie 2011 01:25
scuza-ma, dar numa unu cu nume de MrJuve putea spune asta :))
MrJuVe
pe 11 Iunie 2011 15:09
Cel mai slab film pe care l-am vazut in viata mea. punct.
Pitbull
pe 26 Mai 2011 21:47
"Film pentru prieteni" - ...ba pentru papagali!
Şi pentru spectatorii de elită
E plină lumea de papagali, îndeobşte din tagma aşa-zişilor atei, care susţin ritos că sinuciderea ar fi nu ştiu ce act de mare curaj, cel mai nobil şi măreţ mod de a-ţi încheia socotelile cu viaţa, etc., etc. Chiar şi lăsând la o parte considerentele metapsihice, diversele ipoteze cu privire la ceea ce se întâmplă după orice tentativă reuşită, e de ajuns să ne focalizăm atenţia, cu un minimum de inteligenţă, asupra preludiului a oricărui act suicidar, apoi şi către consecinţele celor ratate, ca să înţelegem cât de aberantă, grotescă, înjositoare, e întotdeauna această faptă nesăbuită. Şi, pentru că papagalii sus-menţionaţi nici nu-s proşti destul dacă nu-s şi căpoşi, Radu Jude vine să le-o vâre cu forţa pe gât, cu acest "Film pentru prieteni" pe care îndrăznesc să-l consider unul dintre cele mai şocante filme româneşti făcute vreodată, şi poate chiar cel mai bun dintre cele independente (stă cam la acelaşi nivel cu "Elevator", iar diferenţierile valorice cred că ţin numai de criterii extrem de fine şi nuanţate.
În primul rând (într-o ordine subiectivă), e vorba de Spahiu. Acest Gabriel Spahiu pe care e clar că l-a scăpat maică-sa în putina cu talent când era mic. Ceea ce face omu' în faţa acelei camere digitale, vreme de peste o jumătate de oră, nici nu se mai poate numi actorie, e altceva... Nu e nevoie să fi asistat vreodată la discursul live al unui sinucigaş (situaţie oricum foarte improbabilă), ca să recunoşti cuantumul de adevăr al interpretării lui Spahiu - poate şi pentru că mulţi dintre noi (să admitem!) am cochetat măcar o dată cu aşa ceva (când ne încuia tata-n cameră pentru un cinci la mate, când o vedeam pe tipa aia de la XI-B cu rockeru' liceului, când picam iar la admitere, când ne desfăcea contractul de muncă un tovarăş director sensibil la bârfe sau când ne concedia un patron cu aere de mic caporal...) Ne recunoaştem în personajul acelui amărât "profesor de geografie" al lui Spahiu, în tot ce avem mai vulnerabil, mai mărunt, mai nevolnic, mai iresponsabil... Momentele lui de revoltă impotentă, prăbuşirile în accese de plâns, scâncetele, urletele, obscenităţile scăpate printre tentative de a fi demn, glasul gâjâit cu noduri, privirea pierdută din ochii ăia bulbucaţi de extraterestru pierdut pe o planetă absurdă - toate, toate recompun un portret de o tulburătoare universalitate şi, ca atare, incomod până la insuportabil pentru orice spectator normal. Pe bune, dac-o ţine tot pe linia asta, omul o s-ajungă pe trotuarul dintre Cocor şi Bărăţia mai repede decât s-ar aştepta acum oricine.
Evident, însă, actul lui de creaţie e rezultatul unei colaborări de-a dreptul simbiotice cu Radu Jude, a cărei primă schiţă, cât se poate de concludentă, a fost rolul din "Lampa cu căciulă". Încă pornind de la concept, Radu şi-a asumat un risc nebunesc, care nu putea însemna decât sau cea mai lucidă credinţă în ceea ce făcea, sau o inconştienţă de-a dreptul apocaliptică. Scenariul lui e surprinzător de neortodox, putând să le pară unor observatori neavizaţi, sau măcar neatenţi, incomplet, destructurat, simplist. La un examen mai aprofunat, însă, vom observa că de fapt sunt respectate toate criteriile definitorii ale unei bune construcţii dramaturgice, însă aşezate şi repotenţate subtil, în acord cu formatul iconoclast al proiectului final. Practic, Jude a folosit acel procedeu foarte firesc în sine, dar adesea dificil de gestionat, al selectării unui singur fragment scurt din poveste (aici, ca şi de obicei, actul final, cel al rezolvărilor), aranjându-l în aşa fel încât în el să se oglindească toată evoluţia anterioară a personajului, iar articulaţiile dramaturgice rămase afară să fie reflectate în anumite puncte similare din construcţia prezentă. Prin prisma acelui halucinant monolog se recompune schiţa unei drame ce s-a consumat ani şi ani de zile - şi pe care, ATENŢIE!, Radu Jude n-o expune didactic şi clar, ci o lasă în zona cu atât mai puternică a sugestiei. Frazele îndrugate incoerent de personajul ajuns la disperare spun, despre backstory-ul lui (şi, în fond, main story-ul filmului), cu atât mai mult, cu cât e mai puţin explicit - un caz elocvent de less is more.
Acelaşi procedeu se regăseşte în planul regiei - unde, din nou, Jude se confruntă cu o provocare majoră: aceea de a rezolva totul într-un cadru pe cât de fix, pe atât de limitat. Ori îţi iese, ori te faci de râs - calea de mijloc ar bascula automat în zona a doua, a eşecului lamentabil. Aici, regisorul recurge la o foarte atentă coregrafiere de maximă fineţe, iniţial în registrul lucrului cu actorul, pe parcursul monologului, pentru ca în partea a doua să se replieze pe coordonarea mişcărilor din profunzimea cadrului şi, lucru foarte important, pe calculul timpilor - nici chiar zecile de secunde când pare să nu se întâmple nimic nu sunt lăsate la voia întâmplării. Într-o conversaţie avută imediat după film, Lucian Maier îi reproşa tocmai o prea ostentativă elaborare a acestor aranjamente în cadru - opinie pe care nu i-o pot împărtăşi: deşi pe deplin conştient, ca profesionist, de necesitatea imperioasă a unei asemenea meticulozităţi, îndrăznesc să afirm că ea nu-şi depăşeşte aici în nici un moment discreţia legitimă - nici chiar în acea compoziţie de final, care în fond e absolut firească şi, aş zice, spune mult mai multe decât lasă să se întrezărească la o primă vedere: căci, în fond, rateul sinuciderii din film e iluzoriu. Lumânarea din antreu pune punctul cel din urmă unei vieţi de om: nici nu contează dacă, de fapt, personajul va muri în salvare sau în spital, ori dacă va continua să trăiască, orb şi mutilat. Ceea ce l-a ucis pe el a fost nu glonţul, ci "orgoliul lui nemăsurat", cum spunea Camil Petrescu. L-am văzut murind, treptat şi inexorabil, pe parcursul monologului - acele treizeci de minute şi ceva ale destrămării umane, ale dezintegrării în derizoriu şi nefiinţă. În raport cu acest palier capătă relevanţă absurdul său răcnet final "Nu vreau să mor!", şi ne arată că, de fapt, orice suicid se răsfrânge în planul moral. Ca atare, intenţia e mai decisivă decât consumarea şi, am putea spune, singurele sinucideri reuşite sunt cele ratate.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
10 Mai, 2011, h. 10:45-11:57
Bucureşti, România
Şi pentru spectatorii de elită
E plină lumea de papagali, îndeobşte din tagma aşa-zişilor atei, care susţin ritos că sinuciderea ar fi nu ştiu ce act de mare curaj, cel mai nobil şi măreţ mod de a-ţi încheia socotelile cu viaţa, etc., etc. Chiar şi lăsând la o parte considerentele metapsihice, diversele ipoteze cu privire la ceea ce se întâmplă după orice tentativă reuşită, e de ajuns să ne focalizăm atenţia, cu un minimum de inteligenţă, asupra preludiului a oricărui act suicidar, apoi şi către consecinţele celor ratate, ca să înţelegem cât de aberantă, grotescă, înjositoare, e întotdeauna această faptă nesăbuită. Şi, pentru că papagalii sus-menţionaţi nici nu-s proşti destul dacă nu-s şi căpoşi, Radu Jude vine să le-o vâre cu forţa pe gât, cu acest "Film pentru prieteni" pe care îndrăznesc să-l consider unul dintre cele mai şocante filme româneşti făcute vreodată, şi poate chiar cel mai bun dintre cele independente (stă cam la acelaşi nivel cu "Elevator", iar diferenţierile valorice cred că ţin numai de criterii extrem de fine şi nuanţate.
În primul rând (într-o ordine subiectivă), e vorba de Spahiu. Acest Gabriel Spahiu pe care e clar că l-a scăpat maică-sa în putina cu talent când era mic. Ceea ce face omu' în faţa acelei camere digitale, vreme de peste o jumătate de oră, nici nu se mai poate numi actorie, e altceva... Nu e nevoie să fi asistat vreodată la discursul live al unui sinucigaş (situaţie oricum foarte improbabilă), ca să recunoşti cuantumul de adevăr al interpretării lui Spahiu - poate şi pentru că mulţi dintre noi (să admitem!) am cochetat măcar o dată cu aşa ceva (când ne încuia tata-n cameră pentru un cinci la mate, când o vedeam pe tipa aia de la XI-B cu rockeru' liceului, când picam iar la admitere, când ne desfăcea contractul de muncă un tovarăş director sensibil la bârfe sau când ne concedia un patron cu aere de mic caporal...) Ne recunoaştem în personajul acelui amărât "profesor de geografie" al lui Spahiu, în tot ce avem mai vulnerabil, mai mărunt, mai nevolnic, mai iresponsabil... Momentele lui de revoltă impotentă, prăbuşirile în accese de plâns, scâncetele, urletele, obscenităţile scăpate printre tentative de a fi demn, glasul gâjâit cu noduri, privirea pierdută din ochii ăia bulbucaţi de extraterestru pierdut pe o planetă absurdă - toate, toate recompun un portret de o tulburătoare universalitate şi, ca atare, incomod până la insuportabil pentru orice spectator normal. Pe bune, dac-o ţine tot pe linia asta, omul o s-ajungă pe trotuarul dintre Cocor şi Bărăţia mai repede decât s-ar aştepta acum oricine.
Evident, însă, actul lui de creaţie e rezultatul unei colaborări de-a dreptul simbiotice cu Radu Jude, a cărei primă schiţă, cât se poate de concludentă, a fost rolul din "Lampa cu căciulă". Încă pornind de la concept, Radu şi-a asumat un risc nebunesc, care nu putea însemna decât sau cea mai lucidă credinţă în ceea ce făcea, sau o inconştienţă de-a dreptul apocaliptică. Scenariul lui e surprinzător de neortodox, putând să le pară unor observatori neavizaţi, sau măcar neatenţi, incomplet, destructurat, simplist. La un examen mai aprofunat, însă, vom observa că de fapt sunt respectate toate criteriile definitorii ale unei bune construcţii dramaturgice, însă aşezate şi repotenţate subtil, în acord cu formatul iconoclast al proiectului final. Practic, Jude a folosit acel procedeu foarte firesc în sine, dar adesea dificil de gestionat, al selectării unui singur fragment scurt din poveste (aici, ca şi de obicei, actul final, cel al rezolvărilor), aranjându-l în aşa fel încât în el să se oglindească toată evoluţia anterioară a personajului, iar articulaţiile dramaturgice rămase afară să fie reflectate în anumite puncte similare din construcţia prezentă. Prin prisma acelui halucinant monolog se recompune schiţa unei drame ce s-a consumat ani şi ani de zile - şi pe care, ATENŢIE!, Radu Jude n-o expune didactic şi clar, ci o lasă în zona cu atât mai puternică a sugestiei. Frazele îndrugate incoerent de personajul ajuns la disperare spun, despre backstory-ul lui (şi, în fond, main story-ul filmului), cu atât mai mult, cu cât e mai puţin explicit - un caz elocvent de less is more.
Acelaşi procedeu se regăseşte în planul regiei - unde, din nou, Jude se confruntă cu o provocare majoră: aceea de a rezolva totul într-un cadru pe cât de fix, pe atât de limitat. Ori îţi iese, ori te faci de râs - calea de mijloc ar bascula automat în zona a doua, a eşecului lamentabil. Aici, regisorul recurge la o foarte atentă coregrafiere de maximă fineţe, iniţial în registrul lucrului cu actorul, pe parcursul monologului, pentru ca în partea a doua să se replieze pe coordonarea mişcărilor din profunzimea cadrului şi, lucru foarte important, pe calculul timpilor - nici chiar zecile de secunde când pare să nu se întâmple nimic nu sunt lăsate la voia întâmplării. Într-o conversaţie avută imediat după film, Lucian Maier îi reproşa tocmai o prea ostentativă elaborare a acestor aranjamente în cadru - opinie pe care nu i-o pot împărtăşi: deşi pe deplin conştient, ca profesionist, de necesitatea imperioasă a unei asemenea meticulozităţi, îndrăznesc să afirm că ea nu-şi depăşeşte aici în nici un moment discreţia legitimă - nici chiar în acea compoziţie de final, care în fond e absolut firească şi, aş zice, spune mult mai multe decât lasă să se întrezărească la o primă vedere: căci, în fond, rateul sinuciderii din film e iluzoriu. Lumânarea din antreu pune punctul cel din urmă unei vieţi de om: nici nu contează dacă, de fapt, personajul va muri în salvare sau în spital, ori dacă va continua să trăiască, orb şi mutilat. Ceea ce l-a ucis pe el a fost nu glonţul, ci "orgoliul lui nemăsurat", cum spunea Camil Petrescu. L-am văzut murind, treptat şi inexorabil, pe parcursul monologului - acele treizeci de minute şi ceva ale destrămării umane, ale dezintegrării în derizoriu şi nefiinţă. În raport cu acest palier capătă relevanţă absurdul său răcnet final "Nu vreau să mor!", şi ne arată că, de fapt, orice suicid se răsfrânge în planul moral. Ca atare, intenţia e mai decisivă decât consumarea şi, am putea spune, singurele sinucideri reuşite sunt cele ratate.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
10 Mai, 2011, h. 10:45-11:57
Bucureşti, România