Părerea criticului
2003 a fost un an interesant pentru Hollywood: unul dintre cele mai mari succese de public a fost In cautarea lui Nemo, un film despre viata unor pesti.

Un pestisor numit Marlin si o pestisoara (daca acesta e cuvantul pe care-l caut) numita Dory pornesc in cautarea unui pestisor numit Nemo – fiul lui Marlin, ajuns intr-un acvariu din Sydney, Australia. Acvariul apartine unui dentist, ale carui activitati sinistre constituie singurul divertisment de care au parte pestii: “Foloseste pila Hedstrom.” “Ba nu, K-Flex!” “Freza, preferata lui.” Un om placut.

Dar alta e vestea buna pe care o aduce In cautarea lui Nemo (o productie Pixar/Disney, regizata de Andrew Stanton): personajul negativ nu e dentistul, ci fetita lui, al carei hobby este uciderea pestisorilor primiti in dar, si care abia asteapta sa-l primeasca in dar pe Nemo. M-am distrat la Compania monstrilor si la Epoca de gheata, dar am irosit minute bune din timpul de distractie inventand cazne pentru copiii de pe ecran, vinovati de afluxul de sirop din inima acelor filme.

Dar fetita asta chiar mi-a placut; daca e musai sa apara copii in filmele de animatie, macar sa fie toti ca ea – urati si rai –, iar sentimentalismul sa-l dea la pesti. Filmul este cam sentimental, dar are un mare personaj – pe Dory, care ar merge pana la capatul lumii in cautarea lui Nemo, cu conditia sa-si aduca aminte ce cauta ea la capatul lumii si cine naiba e Nemo (pe care-l boteaza cu numele a cel putin doi dintre fratii Marx).

Adevaratii eroii sunt, insa, maniacii de programatori de la Pixar, ale caror imagini – tufisuri de anemone fluturand, meduze roz pulsand, giumbuslucurile subacvatice ale razelor de soare – sunt parca mai spectaculoase si mai autentice ca oricand.