Five Dedicated to Ozu (2003)

Dedicat lui Yasujiro Ozu, cel care a "coborît" cinemaul la înălțimea discretă a zazenului, filmul regretatului cineast iranian (din nefericire, Abbas Kiarostami ne-a părăsit și el luna aceasta), prin cadrele sale fixe și "nesfîrșit" de lungi, prin imobilizarea drastică a atenției asupra unor elemente ale lumii exterioare absolut lipsite de interes (valuri după valuri după valuri, plaje pustii, o bucată de lemn mișcată încolo, încoace și iar încolo de neodihna mării, oameni - cu hăinuțe - ce se perindă într-un sens și-n altul pe o faleză, cîini leneși care trîndăvesc și cînd aleargă, rațe ridicole apărînd din stînga, dispărînd prin dreapta și retur, broaște nocturne care parcă trag cu mitraliera) și prin absența totală a cuvintelor, își răpește spectatorul din timpul accelerat al istoriei și, deci, al narațiunii, pentru a-l cufunda în timpul lent, corporal și nonevenimențial al naturii. Contrastul dintre nesmintirea privirii și dinamica monotonă, vag iritantă, a celor ce i se înfățișează instituie un joc subtil între subiect și obiect, între obiectivul care observă și lucrul observat, nu lipsit, în felul lui, de surprize: cînd concentrarea își atinge limita superioară, percepția senzorială se modifică "spectaculos" (sau, pur și simplu, realitatea fizică se dovedește puțin altfel decît o știam), spațiul își pierde coordonatele, mișcarea este, dacă nu abolită, măcar îmblînzită, iar timpul capătă un caracter muzical. Lui Five Dedicated to Ozu (five - adică cinci secvențe, cinci scurtmetraje), dacă nu cumva preferăm să ne scoată din minți, i s-ar putea găsi virtuți terapeutice: nu spun că vindecă psihicul, dar, cel puțin pentru o vreme, ne lecuiește de el.