Un film de propagandă, dar ce film bun! Realizat în anii celui de-al doilea război mondial, ”Five Graves to Cairo” demonstrează imensul talent al regizorului Billy Wilder în surprinderea unor momente de viață decisive, reușind să capteze tensiunea din cadrul unui grup eterogen de personaje adăpostit de soarele deșertului într-un mic hotel egiptean. Ne aflăm într-un moment critic al campaniei din Africa, între bătăliile de la Bir Hakeim și El Alamein (1942), iar schimbarea soartei războiului atârnă de un fir de pai. Ei bine, știu că e doar pură imaginație, dar acel moment decisiv este redat într-un mod absolut genial.
Un tanc ce urcă și coboară dunele deșertului, fără a fi condus de nimeni, pașii unui om imprimați pe nisip, un soldat ce trece împleticindu-se pe lângă o clădire pustie fără ferestre și fără acoperiș. Ai senzația că viața a dispărut și că nisipul deșertului tinde să te îngroape pentru totdeauna, în timp ce cauți epuizat o soluție ce pare a fi doar o fata morgana, dar atunci când toate relele par să fi invadat pământul apare, ca dintr-o cutie a Pandorei, speranța. Ce-i drept, o speranță de viață firavă, dar care crește însă tot mai mult.
Jocul inteligențelor se desfășoară pe muchie de cuțit, iar situația tinde să se schimbe în orice moment ca într-un joc de poker în care fiecare parte încearcă să-și convingă adversarul că are combinația de cărți cea mai bună. Un modest caporal britanic joacă la cacealma chiar cu feldmareșalul Rommel, iar acesta din urmă, viclean, dar arogant, face greșeala să-i arate cărțile, dezvăluindu-și planurile de atac. Fiecare apariție a lui Erich von Stroheim în rolul mareșalului Rommel îți dă fiori, deoarece privirea sa de gheață pare să treacă prin tine; competent, disciplinat și nemilos, el pare o unealtă perfectă a Răului.
Billy Wilder captează încărcătura dramatică a acelor momente prin imagini superbe ce dezvăluie cruzimea și tragismul războiului, prin acțiunea tensionată ce curge imprevizibil, prin prezența unor numeroase momente de suspans, prin dialogurile memorabile, prin umorul fin și caustic și prin demonstrațiile excepționale de actorie realizate de Franchot Tone și Erich von Stroheim, secundați aproape la fel de convingător de Akim Tamiroff, Anne Baxter și Peter van Eyck. Există desigur suficiente momente de propagandă antirăzboinică, la fel ca în ”La Grande Illusion” sau ”Casablanca”, dar acestea nu influențează calitatea actului artistic.
Eu am văzut în el mai mult decât un simplu film de război, am văzut un film despre viață, despre putere și despre tăria de a supraviețui. Aici s-a dorit să se demonstreze că nemții oricât de vicleni și de disciplinați ar fi tot pot fi bătuți. ”Five Graves to Cairo” este, fără îndoială, un film memorabil despre necesitatea de a lupta împotriva răului.
mihaelatb
pe 13 Iunie 2013 19:52
Billy Wilder si-a dovedit talentul indiferent daca filmul se numea Sabrina, Some like it hot sau Five grave to Cairo, toate sunt niste bijuterii cinematografice. Ultimul mentionat beneficiaza de jocul unor actori de talia lui Erich von Stroheim sau Akim Tamiroff. O abordare umoristico-tragica a celui de-al Doilea Razboi Mondial, pe un front mai putin exploatat cinematografic :cel din Africa. Umorul lui Billy Wilder se vede si in parerile pe care le au : italienii despre nemti " Un popor care ragaie, poate intelege un popor care canta? " si nemtii despre italieni : "Nimeni nu ii ia in calcul si nu ii crede pe italieni ". Interesant este, ca desi au trecut 70 de ani, parerile sunt in mare parte aceleasi. Sfarsitul, poate fi considerat punctul slab al filmului, prea lozincard, dar sa nu uitam ca pe regizor il cheama Samuel si atunci subiectivismul este scuzabil.
mtraianc
pe 10 Februarie 2012 14:25
bunicel dar comportamentul prostesc , al caporalui , si sfirsitul filmului strica in final totul
Un tanc ce urcă și coboară dunele deșertului, fără a fi condus de nimeni, pașii unui om imprimați pe nisip, un soldat ce trece împleticindu-se pe lângă o clădire pustie fără ferestre și fără acoperiș. Ai senzația că viața a dispărut și că nisipul deșertului tinde să te îngroape pentru totdeauna, în timp ce cauți epuizat o soluție ce pare a fi doar o fata morgana, dar atunci când toate relele par să fi invadat pământul apare, ca dintr-o cutie a Pandorei, speranța. Ce-i drept, o speranță de viață firavă, dar care crește însă tot mai mult.
Jocul inteligențelor se desfășoară pe muchie de cuțit, iar situația tinde să se schimbe în orice moment ca într-un joc de poker în care fiecare parte încearcă să-și convingă adversarul că are combinația de cărți cea mai bună. Un modest caporal britanic joacă la cacealma chiar cu feldmareșalul Rommel, iar acesta din urmă, viclean, dar arogant, face greșeala să-i arate cărțile, dezvăluindu-și planurile de atac. Fiecare apariție a lui Erich von Stroheim în rolul mareșalului Rommel îți dă fiori, deoarece privirea sa de gheață pare să treacă prin tine; competent, disciplinat și nemilos, el pare o unealtă perfectă a Răului.
Billy Wilder captează încărcătura dramatică a acelor momente prin imagini superbe ce dezvăluie cruzimea și tragismul războiului, prin acțiunea tensionată ce curge imprevizibil, prin prezența unor numeroase momente de suspans, prin dialogurile memorabile, prin umorul fin și caustic și prin demonstrațiile excepționale de actorie realizate de Franchot Tone și Erich von Stroheim, secundați aproape la fel de convingător de Akim Tamiroff, Anne Baxter și Peter van Eyck. Există desigur suficiente momente de propagandă antirăzboinică, la fel ca în ”La Grande Illusion” sau ”Casablanca”, dar acestea nu influențează calitatea actului artistic.
Eu am văzut în el mai mult decât un simplu film de război, am văzut un film despre viață, despre putere și despre tăria de a supraviețui. Aici s-a dorit să se demonstreze că nemții oricât de vicleni și de disciplinați ar fi tot pot fi bătuți. ”Five Graves to Cairo” este, fără îndoială, un film memorabil despre necesitatea de a lupta împotriva răului.