Părerea criticului
"Millenium: The Girl Who Played With Fire" - Fata, fratele şi tata
Dezlânarea agravează flişchireţitudinea
Spuneam, în analiza filmului "Millenium: The Girl with the Dragon Tattoo", că una dintre neîmplinirile de ordin structural ale filmului (în linii mari, stufos, dezlânat şi nu foarte logic, dar compensând prin intensitate, stil şi originalitate) consta în abandonarea prematură a subplotului cu Nils Bjurman, tutorele violator al eroinei. În episodul al doilea, lucrurile par să se îndrepte oarecum, de vreme ce respectiva intrigă secundară este recuperată chiar de la început. Par numai, am spus, fiindcă şi de astă dată povestea cu Bjurman se termină brusc şi fâsâit - dând semnalul unui grandios rateu pe toate planurile.
Deşi atât de populară, trilogia regretatului Stieg Larsson rămâne, totuşi, doar un grupaj de romane poliţiste pe cât de isteţe, pe atât de redundante şi logoreice, şi nici transpunerile lor pe ecran nu fac istorie, dincolo de anumite calităţi vizuale - aşa că nu ne vom pierde vremea acum cu o comparaţie punctuală, dezvoltată, între cele două cărţi. Ajunge doar să spunem că majoritatea defectelor pe care le-am identificat la primul film se regăsesc aici mult agravate, câtă vreme izbăvitoarele lui virtuţi narative şi stilistice sunt de-acum foarte atenuate. La absolut toate nivelurile.
Şi, fiindcă orice film se impune să fie analizat în primul rând ca atare, şi abia apoi în eventualele contexte conjuncturale ale seriilor, francizelor, ecranizărilor, remake-urilor, etc. - să purcedem, dar...
Se spune despre Stieg Larsson că a fost un mare expert în ştiinţe politice, mai cu seamă apropo de sistemele totalitate europene. Într-adevăr, romanul "Män som hatar kivnnor" (adică, "Bărbaţi care urăsc femeile" - sau, mai pe englezeşte, "The Girl with the Dragon Tattoo"), dovedea că a învăţat temeinic toate clişeele puse în circulaţie pe seama marilor perdanţi ai celui de-Al Doilea Război Mondial - mai ales în ceea ce priveşte violurile şi perversiunile sexuale cu tentă aşa-zis rasistă. Noroc că, spre deosebire de alţii, ştie să se uite şi în tabăra cealaltă, aşa că în actualul "Fata care s-a jucat cu focul" tabăra antagonistă e constituită în jurul filierelor de trafic cu carne vie moştenite de la K.G.B.-ul ot Tătucu' Stalin (sunt curios cine-s ticăloşii din episodul trei, "Fata care-a stârnit roiul de bărzăuni": Intelligence Service-ul Beţivului, sau O.S.S.-ul Paraliticului? Imparţialitatea aşa ar dicta). În orice caz, de data asta, noii producători şi-au adus protejaţii de-acasă, iar scenaristul Jonas Frykberg nu reuşeşte decât să însăileze o poveste melodramatică şi ilogică, plină de accente telenovelistice şi raţiune gen hoţii şi vardiştii (mai ales în înduioşătoarea scenă de familie cu fata, fratele şi tata - unde cei doi se prepară s-o criminalizeze pe cea una). Indiferent cât a preluat din roman şi cât a procreat el cu cerebelul lui personal, Frykberg, un scriitor de film la activ doar cu ceva televiziune şi un lung-metraj din 2003, înşiră faptele mai mult consecutiv decât cauzal, mult prea coincidental ca să fie credibil (nu mai puţin de trei secvenţe cheie se bazează pe nimerirea câte unui personaj potrivit la locul potrivit în momentul cel mai nepotrivit - răpirea lui Miriam, împuşcarea labei piciorului lui Bărbosu-pe-care-am-uitat-cum-îl-cheamă, şi dezodământul), şi cu o atotbiruitoare previzibilitate. Cu unul dintre aceste prilejuri, se mai comite şi o gafă de râsul lumii: mamelucul ăl mai ăl, care-i căsăpeşte pe toţi, încasează în genere torente de pumni şi şuturi, fără să zică nici mâc - căci, ce să vezi, are analgezie congenitală, o boală din născare ce-l face imun la durere (mai pe şleau zis, nesimţit). Lisbeth Salander lipsise la lecţia asta (ea şi Mikael Blomkvist anchetând separat, pe motive de să nu-i vadă lumea împreună), aşa că-n momentul când haidamacul îi pune gheara-n gât, face şi ea ce ştie mai bine: îşi scoate din buzunar apărăţelul de curentat şi i-l înfige-n bijuteriile de familie (cum îi făcuse şi tutorelui sadic, c-un film mai devreme). Şi când colo, măi să fie, Damage, TILT! - huiduma, nici clipeşte: că, mă-nţelegi, analgezificat cum era, nu l-ar fi durut nici să-l calce trenul; numai că flişchireţul de Frykberg nu s-a gândit că boleşniţa aia nu-l apăra şi de spasmele musculare pe care i le-ar fi indus curentul cel electric, aşa c-ar fi început să se bâţâie într-o veselie continuă (deşi durându-l cam în pix).
Altă minunăţie se produsese cu ceva timp în urmă, când acelaşi malac, altminteri ucigaş cu simţ de răspundere şi experienţă berechet în a face cadavrele să le iei de unde nu-s, după ce-i pune la pământ pe Miriam şi-un kickboxer cu nişte pumni bine plasaţi, într-o magazie, îi lasă bine-mersi unde picaseră, pune zăvorul, iese, dă frumos cu gaz pe dinafară, scapără un cribit, şi stă. Şi stă. Şi stă şi se uită. Pălălaia creşte şi tot creşte, ca voinicul din poveste. Gorila stă şi se uită. În magazie, monoxidul de carbon îi deşteaptă pe ăia din knockouturile lor, dându-le de înţeles că-i groasă. Nenea stă şi se uită. Camera face-un panoramic dreapta, ca să-i vedem noi pe cei doi cum se fofilează afară pe uşa din spate. El se uită. Ei s-au dus.
Ce-i drept, aici detaliile nu se mai revendică în integralitatea lor de la Jonas Frykberg, ci de la flişchireţul numărul doi, Daniel Alfredson - ăla cu regia. Pe lângă munca de televiziune, a mai făcut şi el cinci lung-metraje (şi, vorba bancului cu miliţianul care nu ştia limbi străine, la ce i-a folosit?). Deşi povestea, de bine de rău, ar putea să fie captivantă, Alfredson are un nerv narativ atât de cadupămortuar, încât în prima parte nu te poţi concentra, neam, în cea de-a doua te plictiseşti vârtos, iar în ultima te bucuri că nu mai e mult. Culmea, până şi pe cei doi actori principali, care-n primul film jucaseră remarcabil (ea mai ales, impunându-se ca o mare artistă dramatică), aici reuşeşte să-i facă să evolueze cum nu se poate mai incolor, inodor şi nesărat (şi dacă iei secvenţele la bani mărunţi, poţi s-arăţi cu degetul mijloacele expresive folosite data trecută şi de Michael Nyqvist, şi de Noomi Rapace, care aici nu se mai regăsesc nici de frică). Mai mult, Noomi, în rolul ei de combatantă bine instruită, e pusă ca, ori de câte ori somează pe cineva cu pistolul, să-l ţină la vre trei lungimi de braţ şi ceva în faţă, practic sub nasul ameninţatului (când până şi copiii ştiu că se ţine protejat, lângă trup - n-am să uit niciodată lecţia dată de Jean Gabin puştiului de pe stradă, în «Le Clan des Siciliens») - ba mai mult, din când în când mai şi întoarce capul să se uite peste umăr temeinic şi pe-ndelete, numa' bine să-i dea ăluia ocazia să-i zboare piştoala din mână; ceea ce ăla nu i-o zboară, că-n scenariu nu scrie aşa şi nici Alfredson nu i-a zis.
Dar cel mai frumos moment e la sfârşit, când mânuţa nu spui cui scurmă ca să iasă din ţărână mai ceva ca-n "Evildead", la câteva ore după îngropăciunea cu vreo trei găuri de glonţ în trupu-i. La faza asta, deja toată presa din sală de la mall era pe jos de râs, iar eu aşteptam ca Blomkvist să ia pe nepusă masă un toroipan în cap, ca să pot zice tare "Boinggg!" de să se-audă până jos la Diverta - da' nu mi-a făcut hatârul.
Celelalte inadvertenţe şi salturi mortale logice sunt mai puţin interesante, aşa că nu le mai înşir aici - şi nici găurile de racord (ca de pildă, pistolul Beretta care se transformă-n Colt de la un cadru la altul, sau păcănitul trabantesc cu care se ambalează motorul de Toyota).
Bine măcar că, unde finalul primului film se-ntinsese tărăgănat pe o jumătate de oră şi mai bine, ăsta o taie scurt - anunţând cât se poate de clar (şi involuntar) ce-o să se-ntâmple într-al treilea.
Pe care tot cei doi flişchireţi l-au comis (unul cu scenariul, celălalt cu regia), aşa c-abia aştept!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
12 octombrie, 2010, 20:00-21:20
Bucureşti, România
Dezlânarea agravează flişchireţitudinea
Spuneam, în analiza filmului "Millenium: The Girl with the Dragon Tattoo", că una dintre neîmplinirile de ordin structural ale filmului (în linii mari, stufos, dezlânat şi nu foarte logic, dar compensând prin intensitate, stil şi originalitate) consta în abandonarea prematură a subplotului cu Nils Bjurman, tutorele violator al eroinei. În episodul al doilea, lucrurile par să se îndrepte oarecum, de vreme ce respectiva intrigă secundară este recuperată chiar de la început. Par numai, am spus, fiindcă şi de astă dată povestea cu Bjurman se termină brusc şi fâsâit - dând semnalul unui grandios rateu pe toate planurile.
Deşi atât de populară, trilogia regretatului Stieg Larsson rămâne, totuşi, doar un grupaj de romane poliţiste pe cât de isteţe, pe atât de redundante şi logoreice, şi nici transpunerile lor pe ecran nu fac istorie, dincolo de anumite calităţi vizuale - aşa că nu ne vom pierde vremea acum cu o comparaţie punctuală, dezvoltată, între cele două cărţi. Ajunge doar să spunem că majoritatea defectelor pe care le-am identificat la primul film se regăsesc aici mult agravate, câtă vreme izbăvitoarele lui virtuţi narative şi stilistice sunt de-acum foarte atenuate. La absolut toate nivelurile.
Şi, fiindcă orice film se impune să fie analizat în primul rând ca atare, şi abia apoi în eventualele contexte conjuncturale ale seriilor, francizelor, ecranizărilor, remake-urilor, etc. - să purcedem, dar...
Se spune despre Stieg Larsson că a fost un mare expert în ştiinţe politice, mai cu seamă apropo de sistemele totalitate europene. Într-adevăr, romanul "Män som hatar kivnnor" (adică, "Bărbaţi care urăsc femeile" - sau, mai pe englezeşte, "The Girl with the Dragon Tattoo"), dovedea că a învăţat temeinic toate clişeele puse în circulaţie pe seama marilor perdanţi ai celui de-Al Doilea Război Mondial - mai ales în ceea ce priveşte violurile şi perversiunile sexuale cu tentă aşa-zis rasistă. Noroc că, spre deosebire de alţii, ştie să se uite şi în tabăra cealaltă, aşa că în actualul "Fata care s-a jucat cu focul" tabăra antagonistă e constituită în jurul filierelor de trafic cu carne vie moştenite de la K.G.B.-ul ot Tătucu' Stalin (sunt curios cine-s ticăloşii din episodul trei, "Fata care-a stârnit roiul de bărzăuni": Intelligence Service-ul Beţivului, sau O.S.S.-ul Paraliticului? Imparţialitatea aşa ar dicta). În orice caz, de data asta, noii producători şi-au adus protejaţii de-acasă, iar scenaristul Jonas Frykberg nu reuşeşte decât să însăileze o poveste melodramatică şi ilogică, plină de accente telenovelistice şi raţiune gen hoţii şi vardiştii (mai ales în înduioşătoarea scenă de familie cu fata, fratele şi tata - unde cei doi se prepară s-o criminalizeze pe cea una). Indiferent cât a preluat din roman şi cât a procreat el cu cerebelul lui personal, Frykberg, un scriitor de film la activ doar cu ceva televiziune şi un lung-metraj din 2003, înşiră faptele mai mult consecutiv decât cauzal, mult prea coincidental ca să fie credibil (nu mai puţin de trei secvenţe cheie se bazează pe nimerirea câte unui personaj potrivit la locul potrivit în momentul cel mai nepotrivit - răpirea lui Miriam, împuşcarea labei piciorului lui Bărbosu-pe-care-am-uitat-cum-îl-cheamă, şi dezodământul), şi cu o atotbiruitoare previzibilitate. Cu unul dintre aceste prilejuri, se mai comite şi o gafă de râsul lumii: mamelucul ăl mai ăl, care-i căsăpeşte pe toţi, încasează în genere torente de pumni şi şuturi, fără să zică nici mâc - căci, ce să vezi, are analgezie congenitală, o boală din născare ce-l face imun la durere (mai pe şleau zis, nesimţit). Lisbeth Salander lipsise la lecţia asta (ea şi Mikael Blomkvist anchetând separat, pe motive de să nu-i vadă lumea împreună), aşa că-n momentul când haidamacul îi pune gheara-n gât, face şi ea ce ştie mai bine: îşi scoate din buzunar apărăţelul de curentat şi i-l înfige-n bijuteriile de familie (cum îi făcuse şi tutorelui sadic, c-un film mai devreme). Şi când colo, măi să fie, Damage, TILT! - huiduma, nici clipeşte: că, mă-nţelegi, analgezificat cum era, nu l-ar fi durut nici să-l calce trenul; numai că flişchireţul de Frykberg nu s-a gândit că boleşniţa aia nu-l apăra şi de spasmele musculare pe care i le-ar fi indus curentul cel electric, aşa c-ar fi început să se bâţâie într-o veselie continuă (deşi durându-l cam în pix).
Altă minunăţie se produsese cu ceva timp în urmă, când acelaşi malac, altminteri ucigaş cu simţ de răspundere şi experienţă berechet în a face cadavrele să le iei de unde nu-s, după ce-i pune la pământ pe Miriam şi-un kickboxer cu nişte pumni bine plasaţi, într-o magazie, îi lasă bine-mersi unde picaseră, pune zăvorul, iese, dă frumos cu gaz pe dinafară, scapără un cribit, şi stă. Şi stă. Şi stă şi se uită. Pălălaia creşte şi tot creşte, ca voinicul din poveste. Gorila stă şi se uită. În magazie, monoxidul de carbon îi deşteaptă pe ăia din knockouturile lor, dându-le de înţeles că-i groasă. Nenea stă şi se uită. Camera face-un panoramic dreapta, ca să-i vedem noi pe cei doi cum se fofilează afară pe uşa din spate. El se uită. Ei s-au dus.
Ce-i drept, aici detaliile nu se mai revendică în integralitatea lor de la Jonas Frykberg, ci de la flişchireţul numărul doi, Daniel Alfredson - ăla cu regia. Pe lângă munca de televiziune, a mai făcut şi el cinci lung-metraje (şi, vorba bancului cu miliţianul care nu ştia limbi străine, la ce i-a folosit?). Deşi povestea, de bine de rău, ar putea să fie captivantă, Alfredson are un nerv narativ atât de cadupămortuar, încât în prima parte nu te poţi concentra, neam, în cea de-a doua te plictiseşti vârtos, iar în ultima te bucuri că nu mai e mult. Culmea, până şi pe cei doi actori principali, care-n primul film jucaseră remarcabil (ea mai ales, impunându-se ca o mare artistă dramatică), aici reuşeşte să-i facă să evolueze cum nu se poate mai incolor, inodor şi nesărat (şi dacă iei secvenţele la bani mărunţi, poţi s-arăţi cu degetul mijloacele expresive folosite data trecută şi de Michael Nyqvist, şi de Noomi Rapace, care aici nu se mai regăsesc nici de frică). Mai mult, Noomi, în rolul ei de combatantă bine instruită, e pusă ca, ori de câte ori somează pe cineva cu pistolul, să-l ţină la vre trei lungimi de braţ şi ceva în faţă, practic sub nasul ameninţatului (când până şi copiii ştiu că se ţine protejat, lângă trup - n-am să uit niciodată lecţia dată de Jean Gabin puştiului de pe stradă, în «Le Clan des Siciliens») - ba mai mult, din când în când mai şi întoarce capul să se uite peste umăr temeinic şi pe-ndelete, numa' bine să-i dea ăluia ocazia să-i zboare piştoala din mână; ceea ce ăla nu i-o zboară, că-n scenariu nu scrie aşa şi nici Alfredson nu i-a zis.
Dar cel mai frumos moment e la sfârşit, când mânuţa nu spui cui scurmă ca să iasă din ţărână mai ceva ca-n "Evildead", la câteva ore după îngropăciunea cu vreo trei găuri de glonţ în trupu-i. La faza asta, deja toată presa din sală de la mall era pe jos de râs, iar eu aşteptam ca Blomkvist să ia pe nepusă masă un toroipan în cap, ca să pot zice tare "Boinggg!" de să se-audă până jos la Diverta - da' nu mi-a făcut hatârul.
Celelalte inadvertenţe şi salturi mortale logice sunt mai puţin interesante, aşa că nu le mai înşir aici - şi nici găurile de racord (ca de pildă, pistolul Beretta care se transformă-n Colt de la un cadru la altul, sau păcănitul trabantesc cu care se ambalează motorul de Toyota).
Bine măcar că, unde finalul primului film se-ntinsese tărăgănat pe o jumătate de oră şi mai bine, ăsta o taie scurt - anunţând cât se poate de clar (şi involuntar) ce-o să se-ntâmple într-al treilea.
Pe care tot cei doi flişchireţi l-au comis (unul cu scenariul, celălalt cu regia), aşa c-abia aştept!
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
12 octombrie, 2010, 20:00-21:20
Bucureşti, România
