Flow, o animatie, interesanta, cu animale ce par sculpturi in lemn, naive, facute de catre un copil.
Un film oarecum deprimant, destul de plin de simboluri si trimiteri la alte filme. Un film despre un viitor postapocaliptic. Cu orase pustii care imi dadeau sezatia unor Venetii inundate (vezi mana gigantica, iesita din apa ce sprijinea peretii cladirii) , iar palatele de pe inaltimi, aduceau putin cu Potala.
Orasele prin care navigheaza barca sunt lipsite de viata, fiind asemanatoare cu cel din On the beach, a lui Stanley Kramer.
Desi s-a spus ca se aseamana cu Life of PI a lui Ang Lee, eu cred ca seamana mai mult cu filmul lui Hitchcock, Lifeboat.
Nici finalul nu pot spune ca este vre-un Happy end , cu toate ca vedem balena esuata pe uscat, dar cerbii, cu fuga lor care anunta venirea apelor...
natalia_castego
pe 09 Martie 2025 18:26
Un film remarcabil, care devine filmul meu preferat, fiind cu mult peste Cazul 39. Îmi regăsesc sentimentele legate de acest film în review-urile lui Preday și R_Afc. Este un film care te marchează pe viață, și este unul dintre puținele filme care a meritat Oscarul pentru Cel Mai Bun Film "Animat". Absolut orice ființă de pe acest pământ se poate adapta condițiilor de viață în care ajunge să se afle, mai ales animalele. Lupta pentru viață este una nativă, pentru supraviețuire. Filmul acesta mi-a adus aminte de unul dintre motanii mei, Gizmo, care a dispărut fără urmă în toamna anului 2021, dar care nu s-a lăsat învins, și s-a adaptat situației și a găsit soluții. Începând cu vara anului 2022, l-am revăzut de câteva ori, și știu unde este acum, dar nu mai pot interveni, el a luat o decizie de viață sau de moarte, și a învins. Flow mi-a adus aminte de el, asemănarea fiind enormă. Nu mai pot să scriu, mă copleșește. Vă recomand acest film, nu veți regreta.
R_Afc
pe 09 Martie 2025 09:54
Un lucru pe care l-am apreciat și invidiat întotdeauna la animale este capacitatea lor de a trăi clipa. Noi nu sîntem capabili de așa ceva. Oamenii trăiesc în trecut sau viitor. Prezentul nu există pentru noi. Pentru animale, viața este totul. În „Flow” putem vedea că nu deținem cu adevărat controlul asupra vieții noastre și că uneori tot ce trebuie să facem este să ne retragem, să respirăm adînc și să ne lăsăm purtați de val. Filmul are o actualitate care dă energie miturilor sale, care evită explicațiile excesive în favoarea imaginației, ceea ce este de apreciat.
Un scenariu banal transformat într-o experiență captivantă. De fapt orice scenariu este banal, provocarea este să-l captezi pe privitor din primele minute. Vă veți trezi pe barcă alături de o pisică, un cîine, un capybara, un lemur și o pasăre secretar, trăind aceleași emoții și suferind împreună cu ele. Regizorul nu numai că surprinde în mod realist mișcările și sentimentele animalelor, dar le și vede evoluînd de-a lungul acțiunii, pe măsură ce fiecare dintre ele învață încet de la celelalte. Le simțim tensiunea, ne facem griji pentru ele, le aplaudăm reușitele, le plîngem înfrîngerile și asta în condițiile în care spre deosebire de animațiile cu bugete uriașe, aici este respectată biologia animalelor. Ele se comportă natural. Sînt impulsive și prizoniere ale instinctelor. Nu există drăgălășenii gratuite menite să-l înmoaie pe spectator.
Moartea și neliniștea bîntuie aceste creaturi simple. Într-o secvență pisica visează un ciclon de căprioare, cu copitele lor în bătaie de vînt prevestitoare a ceva mai întunecat. Zilbalodis pare atent să nu transmită vreun mesaj, iar faptul că acest dezastru natural nu este niciodată explicat se potrivește cu inocența și ignoranța eroilor noștri.
user-656a542ed7a85
pe 03 Februarie 2025 08:46
Mai bun decat ultimele filme Disney si Dream Works. Nici nu e nevoie de dialog pentru a intelege. Câteva teme majore sunt:
viața este plină de schimbări, nimic nu este permanent.
moartea face parte din viață.
prietenii și relațiile pe care le faci pe parcurs sunt cele care contează cu adevărat.
identitate, grupuri, rasă etc.
boghiu_andrei
pe 27 Ianuarie 2025 00:32
Năpasta potopului aduce la un loc suflete diverse: un capibara prietenos, un câine jucăuș și curios, un lemur captivat de lucruri găsite în drumul său, dar și o pasăre (pe care n-o pot numi acum) cu funcție arbitrară printre ceilalți. Ce au toți aceștia la un loc ? Un scop comun — coabitarea și coexistența în incercarea de a supraviețui potopului care i-a dezrădăcinat. E frumos, te captivează cu dozele de realism vizual, toate până la un punct: e frumos până nu mai e; până devine repetitiv și nehotărât în ce direcție s-o ia sau cum să spună o asemenea poveste. De ce zic că pare o traiectorie constant indecisă? Nu din punctul de vedere al narațiunii — care curge lin, ca viața, imprevizibil și dur, ca un potop care te duce unde nu știi că vei ajunge și te pune în primejdii abisale și groaznice. Ci, lucru care m-a scos din stare, din cel creativ.
Cei care au creat totul n-au știut încotro s-o ia: ba să spună o poveste animată complet atipică și plină de realism despre viața animalelor și comportamentul lor autentic, ba, ca orice animație existentă, să le personifice și să le umanizeze prin diferite trucuri: deși filmul e mut, ceea ce am apreciat, asemeni animalelor, și se bazează cu măiestrie pe sunetele și reacțiile lor, sunt momente — neclare, neexplicate, nenecesare — în care umanitatea intervine cumva pentru a conduce povestea într-o direcție. Ba, deși clar speriată de ape, pisica devine pasionată de înot și face plonjoane din 10 în 10 minute, ba se gândește să hrănească prietenii necuvântători care o acompaniază, ba conduce — da, manevrează și dă direcție cu lăbuța ei bărcii — o barcă spre unde vor și știu ei că e drumul bun, lucru repetat cu calm și de pasarea gigant etc. Eu, vrăjit de ce am primit în deschidere, am devenit conflictual cu ce mi se oferea mai târziu, neștiind clar cum să cataloghez această animație. Despre provocările care — nu se întâmplă des — ar trebui să ne unească și să ne întărească la unison, împreună și mai apropiați ca oricând. Lăsând analiza prea amănunțită și serioasă la o parte, pisic negru e un personaj pentru care merită să vezi animația oricând și la orice oră.
Emoția nu lipsește nici ea, aici venind în valuri rare, într-adevăr, dar care frâng adânc. Cum a fost, de exemplu, un moment din final în care moartea și viața se privesc ochi în ochi din trupuri separate, distincte, neavând decât opțiunea acceptării etapelor prin care, dirijând niste trupuri, noi curgem în acest vast univers: naștere, cutreierare într-un chip primit, moarte... și celălalt mare mister fascinant care o urma după aceea, chiar și (intervine fatalistul din mine) tăcerea eternă.
(Apropo: am văzut-o înainte de victoria la Globuri sau nominalizările la Oscar, deci nu-s influențat în vreun fel de succesul lor acolo; dar, pentru că e făcută de letoni, mă bucur. Totuși, la Oscaruri nu cred că li se mai acordă.)
Un film oarecum deprimant, destul de plin de simboluri si trimiteri la alte filme. Un film despre un viitor postapocaliptic. Cu orase pustii care imi dadeau sezatia unor Venetii inundate (vezi mana gigantica, iesita din apa ce sprijinea peretii cladirii) , iar palatele de pe inaltimi, aduceau putin cu Potala.
Orasele prin care navigheaza barca sunt lipsite de viata, fiind asemanatoare cu cel din On the beach, a lui Stanley Kramer.
Desi s-a spus ca se aseamana cu Life of PI a lui Ang Lee, eu cred ca seamana mai mult cu filmul lui Hitchcock, Lifeboat.
Nici finalul nu pot spune ca este vre-un Happy end , cu toate ca vedem balena esuata pe uscat, dar cerbii, cu fuga lor care anunta venirea apelor...
Un scenariu banal transformat într-o experiență captivantă. De fapt orice scenariu este banal, provocarea este să-l captezi pe privitor din primele minute. Vă veți trezi pe barcă alături de o pisică, un cîine, un capybara, un lemur și o pasăre secretar, trăind aceleași emoții și suferind împreună cu ele. Regizorul nu numai că surprinde în mod realist mișcările și sentimentele animalelor, dar le și vede evoluînd de-a lungul acțiunii, pe măsură ce fiecare dintre ele învață încet de la celelalte. Le simțim tensiunea, ne facem griji pentru ele, le aplaudăm reușitele, le plîngem înfrîngerile și asta în condițiile în care spre deosebire de animațiile cu bugete uriașe, aici este respectată biologia animalelor. Ele se comportă natural. Sînt impulsive și prizoniere ale instinctelor. Nu există drăgălășenii gratuite menite să-l înmoaie pe spectator.
Moartea și neliniștea bîntuie aceste creaturi simple. Într-o secvență pisica visează un ciclon de căprioare, cu copitele lor în bătaie de vînt prevestitoare a ceva mai întunecat. Zilbalodis pare atent să nu transmită vreun mesaj, iar faptul că acest dezastru natural nu este niciodată explicat se potrivește cu inocența și ignoranța eroilor noștri.
viața este plină de schimbări, nimic nu este permanent.
moartea face parte din viață.
prietenii și relațiile pe care le faci pe parcurs sunt cele care contează cu adevărat.
identitate, grupuri, rasă etc.
Cei care au creat totul n-au știut încotro s-o ia: ba să spună o poveste animată complet atipică și plină de realism despre viața animalelor și comportamentul lor autentic, ba, ca orice animație existentă, să le personifice și să le umanizeze prin diferite trucuri: deși filmul e mut, ceea ce am apreciat, asemeni animalelor, și se bazează cu măiestrie pe sunetele și reacțiile lor, sunt momente — neclare, neexplicate, nenecesare — în care umanitatea intervine cumva pentru a conduce povestea într-o direcție. Ba, deși clar speriată de ape, pisica devine pasionată de înot și face plonjoane din 10 în 10 minute, ba se gândește să hrănească prietenii necuvântători care o acompaniază, ba conduce — da, manevrează și dă direcție cu lăbuța ei bărcii — o barcă spre unde vor și știu ei că e drumul bun, lucru repetat cu calm și de pasarea gigant etc. Eu, vrăjit de ce am primit în deschidere, am devenit conflictual cu ce mi se oferea mai târziu, neștiind clar cum să cataloghez această animație. Despre provocările care — nu se întâmplă des — ar trebui să ne unească și să ne întărească la unison, împreună și mai apropiați ca oricând. Lăsând analiza prea amănunțită și serioasă la o parte, pisic negru e un personaj pentru care merită să vezi animația oricând și la orice oră.
Emoția nu lipsește nici ea, aici venind în valuri rare, într-adevăr, dar care frâng adânc. Cum a fost, de exemplu, un moment din final în care moartea și viața se privesc ochi în ochi din trupuri separate, distincte, neavând decât opțiunea acceptării etapelor prin care, dirijând niste trupuri, noi curgem în acest vast univers: naștere, cutreierare într-un chip primit, moarte... și celălalt mare mister fascinant care o urma după aceea, chiar și (intervine fatalistul din mine) tăcerea eternă.
(Apropo: am văzut-o înainte de victoria la Globuri sau nominalizările la Oscar, deci nu-s influențat în vreun fel de succesul lor acolo; dar, pentru că e făcută de letoni, mă bucur. Totuși, la Oscaruri nu cred că li se mai acordă.)
7.5