Părerea criticului
În regia lui Corneliu Porumboiu, documentarul Fotbal infinit a avut vineri premiera mondială în secţiunea Forum a festivalului de la Berlin şi va fi lansat pe marile ecrane din România pe 9 martie. Împachetat înşelător într-o discuţie despre o reinventare a fotbalului după noi reguli, documentarul explorează o perspectivă ataşantă asupra vieţii, o perspectivă ce ar putea intriga publicul, făcându-l să reconsidere ceea ce de multe ori considerăm a fi un dat. Iată mai jos ce ţi-ar putea plăcea la acest documentar.
Microbiştii ar putea fi mai tentaţi să intre la acest film, iar nemicrobiştii ar putea fi tentaţi să-l ignore ca un fel de sequel neoficial al lui Al doilea joc (un alt documentar semnat de Porumboiu şi lansat în 2014 tot în selecţia Berlinalei), dar lucrurile nu sunt atât de simple. Fotbalul e o mască, este, să zicem, costumul de supererou pe care Laurenţiu Ginghină îl pune în conversaţia sa cu Porumboiu. Iar acesta, un banal tip între două vârste cu o slujbă anodină la prefectura din Vaslui, chiar poate fi considerat un supererou prin modul cum forţează o schimbare. Este, dacă vrei, echivalentul mai sec, mai rezervat şi mai filozofic al lui Ion Barbu şi Cătălin Cenuşă, eroii salvatori ai minei din Petrila din emoţionantul documentar Planeta Petrila al lui Andrei Dăscălescu.
Ginghină îţi devine simpatic încă de la prima scenă a filmului, când acesta îi povesteşte regizorului, pe un teren de fotbal, cum i-a fost ruptă tibia de către un adversar în timpul unei meci din 1986. Ceea ce pentru alţii ar fi fost o experienţă neplăcută rezolvată cu nişte săptămâni petrecute în ghips, pentru Ginghină s-a transformat în ratarea unei şanse: viitorul student nu a mai putut da la Facultatea de Silvicultură, pentru care se pregătea şi pentru care trebuia să treacă şi o probă fizică. Un alt eveniment nefericit un an mai târziu îl face pe protagonist să inventeze, pas cu pas, o versiune mai puţin violentă şi mai spectaculoasă a fotbalului.
Ce uimeşte la Fotbal infinit este faptul că, dacă discuţia acoperă esenţa sportului rege, ea poate fi aplicată în mai multe direcţii, concentrând o filozofie asupra vieţii ce aduce în discuţie persverenţa în faţa adversităţii. Perspectiva lui Ginghină promovează faptul că totul este perfectibil, totul poate fi explorat în mai mare profunzime, fiecare direcţie poate fi schimbată. Astfel, experienţele de viaţă ale conlocutorului lui Porumboiu, de la accidentul din 1986 la încercările eşuate de a emigra în Statele Unite, sunt doar obstacole în calea unei deveniri, în calea descoperirii de sine. Este o viziune proaspătă şi încurajatoare, iar Porumboiu o explorează eficient şi imprevizibil în documentarul său de doar 70 de minute.
Ce am apreciat cel mai mult la Fotbal infinit este reacţia pe care o poate trezi publicului. Pentru unii documentarul poate fi o trăsnită teorie despre reinventarea fotbalului, dar pentru cei mai mulţi este o viziune reconfortantă despre ceea ce putem considera în viaţă puncte fixe, pe care le luăm ca atare şi pe care le folosim ca repere în itinerariul zilnic. Dar dacă aceste puncte nu sunt fixe? Dacă le-am putea mişca fie şi un centimetru itinerariul nostru nu ar fi diferit, poate mai eficient, poate mai aventuros? Pentru spectatorul atent şi receptiv, documentarul provoacă o fericită introspecţie ce ar putea duce la o eliberatoare renegociere a acestor puncte fixe, orice formă ar avea ele.
Microbiştii ar putea fi mai tentaţi să intre la acest film, iar nemicrobiştii ar putea fi tentaţi să-l ignore ca un fel de sequel neoficial al lui Al doilea joc (un alt documentar semnat de Porumboiu şi lansat în 2014 tot în selecţia Berlinalei), dar lucrurile nu sunt atât de simple. Fotbalul e o mască, este, să zicem, costumul de supererou pe care Laurenţiu Ginghină îl pune în conversaţia sa cu Porumboiu. Iar acesta, un banal tip între două vârste cu o slujbă anodină la prefectura din Vaslui, chiar poate fi considerat un supererou prin modul cum forţează o schimbare. Este, dacă vrei, echivalentul mai sec, mai rezervat şi mai filozofic al lui Ion Barbu şi Cătălin Cenuşă, eroii salvatori ai minei din Petrila din emoţionantul documentar Planeta Petrila al lui Andrei Dăscălescu.
Ginghină îţi devine simpatic încă de la prima scenă a filmului, când acesta îi povesteşte regizorului, pe un teren de fotbal, cum i-a fost ruptă tibia de către un adversar în timpul unei meci din 1986. Ceea ce pentru alţii ar fi fost o experienţă neplăcută rezolvată cu nişte săptămâni petrecute în ghips, pentru Ginghină s-a transformat în ratarea unei şanse: viitorul student nu a mai putut da la Facultatea de Silvicultură, pentru care se pregătea şi pentru care trebuia să treacă şi o probă fizică. Un alt eveniment nefericit un an mai târziu îl face pe protagonist să inventeze, pas cu pas, o versiune mai puţin violentă şi mai spectaculoasă a fotbalului.
Ce uimeşte la Fotbal infinit este faptul că, dacă discuţia acoperă esenţa sportului rege, ea poate fi aplicată în mai multe direcţii, concentrând o filozofie asupra vieţii ce aduce în discuţie persverenţa în faţa adversităţii. Perspectiva lui Ginghină promovează faptul că totul este perfectibil, totul poate fi explorat în mai mare profunzime, fiecare direcţie poate fi schimbată. Astfel, experienţele de viaţă ale conlocutorului lui Porumboiu, de la accidentul din 1986 la încercările eşuate de a emigra în Statele Unite, sunt doar obstacole în calea unei deveniri, în calea descoperirii de sine. Este o viziune proaspătă şi încurajatoare, iar Porumboiu o explorează eficient şi imprevizibil în documentarul său de doar 70 de minute.
Ce am apreciat cel mai mult la Fotbal infinit este reacţia pe care o poate trezi publicului. Pentru unii documentarul poate fi o trăsnită teorie despre reinventarea fotbalului, dar pentru cei mai mulţi este o viziune reconfortantă despre ceea ce putem considera în viaţă puncte fixe, pe care le luăm ca atare şi pe care le folosim ca repere în itinerariul zilnic. Dar dacă aceste puncte nu sunt fixe? Dacă le-am putea mişca fie şi un centimetru itinerariul nostru nu ar fi diferit, poate mai eficient, poate mai aventuros? Pentru spectatorul atent şi receptiv, documentarul provoacă o fericită introspecţie ce ar putea duce la o eliberatoare renegociere a acestor puncte fixe, orice formă ar avea ele.
