Am remarcat pentru prima oara cinematografia israeliana vizionand filmul „Lebanon” al lui Samoel Maoz – un film a carui intreaga actiune se desfasoara intr-un tanc (!). Un fim psihologic dur, consistent, care te lasa pe ganduri.
Apoi, am ramas din nou placut surprins de „Footnote” in care joaca actorul principal din „Foxtrot”, Lior Ashkenazi.
Revenind la „Foxtrot”: regizorul Samoel Maoz (57 ani) a facut doar doua filme in cariera sa „Lebanon” si „Foxtrot”. Dar le-a facut la superlativ, scriind scenariul si facand regia amandurora. La fel ca si in „Lebanon”, reuseste sa transmita atat de pregnant duritatea si absurditatea razboiului – atentie, fara scene efective de razboi – precum si fragilitatea omului, a tinerilor soldati care sunt pusi in situatia de a apasa pe tragaci.
Lior Ashkenazi si, mai ales, Sarah Adler joaca exceptional in acest film.
Nu stiu daca regizorul a avut in minte atatea semnificatii ale titlului „Foxtrot” pe cat par sa existe in film (probabil ca da), dar, si din aceasta perspectiva, filmul este remarcabil:
- Foxtrot-ul are o insiruire de pasi care te aduc... in acelasi loc. Filmul incearca sa transmita aceasta idee a unei spirale karmice pe a carei traiectorie te duce si te readuce razboiul.
- Foxtrot-ul are patru pasi. Filmul are patru parti: prima – acasa, primirea vestii despre Jonathan; a doua – Jonathan pe „front”; a treia – din nou acasa, in pragul disperarii; si in fine, a patra – inapoi pe „front”, cu un flashback al drumului spre casa al lui Jonathan.
Cu tot tragismul acestui film, am izbucnit involuntar in ras la scena cu care se deschide „partea a doua” a filmului – minutul 35. Este extraordinara. Si apoi minutul 45, un pic mai sumbru, care iti da de gandit, pentru ca acelasi „personaj” sa „inchida cercul” in chip dramatic, in ultimul minut al filmului.
In ce priveste reactia starnita de film – pe de o parte aclamat de lumea artistica israeliana si europeana pentru mesajul anti-belic, pe de alta parte criticat de autoritatile statului evreu pentru ca ar putea fi folosit ca instrument de propaganda de inamici – înclin evident catre prima „tabara”. Totusi, nu pot sa nu recunosc existenta circumstantelor la care fac referire oficialii israelieni, inclusiv ministrul Culturii, si anume: este un fapt de netagaduit ca micul (dar puternicul) stat Israel este inconjurat de dusmani de moarte, care îi vor extinctia, Israelul neavand alta solutie decat starea permanenta de razboi. De asemenea, afirmatiile ministrului referitoare la „perspectiva anti-israeliana” a filmului (sunt convins ca) se refereau la co-productia acestui film: „Israel Film Fund” impreuna cu canalele de televiziune „Arte” (franco-german) si „ZDF” (german), cu sustinere financiara germana (Investitionsbank des Landes Brandenburg si Deutscher Filmförderfonds) si sprijin din partea Ministerului francez de Externe, Centrului National de Film (Franta) si Institutului Francez. Fara alte comentarii.
Si o mica gafa („goof”): in prima parte a filmului, dupa aflarea vestii despre fiul sau, Michael se autoflageleaza tinand mana stanga sub un jet de apa fierbinte. In finalul filmului, cand danseaza cu sotia sa Daphna, rana (cicatrizata intre timp) este pe mana dreapta.
lili22
pe 06 Ianuarie 2019 13:23
Bine jucat si cu o secventa interesanta, cea cu falsa grenada.
into_the_labyrinth
pe 06 Ianuarie 2019 02:49
Nu exagerez când spun că Foxtrot, distins cu Leul de Argint la Festivalul de la Veneţia, se numără printre cele mai bune filme ale anului 2017.
Înainte de a scrie câteva cuvinte despre el, trebuie să fac o precizare: este un film antirăzboi, este un film-manifest, dar m-a impresionat în primul rând fiindcă este film artistic, în adevăratul înţeles al cuvântului. Personajele au trăiri profunde, procese de conştiinţă, apar răsturnări de situaţie, este filmat bine, convingător. Vreau să spun: ar fi fost atât de uşor să faci o ”însăilătură” antirăzboi, dar mult mai greu de realizat e un film autentic.
Îmi este greu să mă refer la subiect fără să îl dezvălui, dar am să spun că această peliculă originală este în cea mai mare parte dramă, dar are şi câteva accente comice, ba chiar şi câteva secvenţe cu benzi desenate.
Indiferent cine cade victimă şi cine nu, esenţial este să înţelegem absurditatea războiului, faptul că fiecare viaţă omenească ar trebui să preţuiască pentru noi cât aurul, şi nu avantajele pe care le-am putea obţine dintr-o stare de conflict armat. Nu poţi demitiza mai eficient războiul decât parodiindu-l, şi ”Foxtrot” reuşeşte să facă acest lucru cu brio.
Este atât de uşor să devii din călău victimă şi viceversa, iar, deşi caracterul uman se judecă după cum reacţionezi în situaţii-limită (una dintre temele majore ale filmului), ar trebui să fie de la sine înţeles că trebuie să renunţăm să creăm noi înşine acele situaţii-limită.
Fiindcă orice conflict militar sau stare de război este o astfel de situaţie-limită cu efect de bumerang, creat de om împotriva omului.
Repet că filmul nu este unul de propagandă, cum s-ar putea crede înainte de a-l vedea, ci unul artistic, care ridică nenumărate probleme.
Absurditatea ”măsurilor” luate de autorităţi pentru a compensa pierderea unei vieţi omeneşti atinge cote maxime.
Foarte bine sunt redate conflictele şi traumele din familia părinţilor lui Jonathan, iar pretextul dansului foxtrot (care, de altfel, dă şi titlul filmului) este, pe lângă un element care transmite că pulsul vieţii trebuie să învingă morbiditatea şi cinismul, şi un fel de mit al lui Sisif actualizat, fiindcă ne vom trezi mereu în aceleaşi situaţii, dacă nu ne învăţăm lecţia de viaţă (budiştii ar numi-o karmică).
Finalul, pe care de asemenea nu îl fac cunoscut, pentru a nu strica surpriza celor care nu au văzut filmul, este unul cu adevărat genial, apoteotic.
Un film de văzut şi revăzut, căruia nu i-am acordat totuşi nota maximă doar din cauza unor (puţine) dialoguri şi scene pe care le consider discutabile.
Cretzulynne
pe 13 Noiembrie 2018 00:18
În sfârșit! Încă de când am văzut Lebanon-ul său, am știut că voi vedea ceva și mai și de la omul ăsta. Nu m-am înșelat. În sfârșit, cineva a vorbit pe limba mea când e pus în joc conceptul războiului și absurditatea acestuia, și a exprimat ceea ce am spus mereu - însăși existența cuvântului trebuie abolită și devenită istorie!
În același an, a mai apărut și filmul american, cu aceeași temă, War Machine cu Brad Pitt.
Ar trebui făcut pachet și trimis cadou tuturor politicienilor, tuturor instituțiilor de armată și de "apărare", și tinerilor ce se visează soldați.
Cel mai tare m-a surprins scena de la minutul 45... E ceea ce am gândit acum 12 ani când am creat "Solitudine".
borisvultur
pe 21 Iunie 2018 23:14
În primul rând...uimirea mea că nu se comentează aici acest film răvășitor, mai ales că rulează pe ecrane, după proiecția de la Tiff. Filmul are o compoziție bine gândită : trei părți, care merg în ritm de...foxtrot. Ultima parte te ține cu sufletul la gură, vrei să înțelegi...apoi pricepi...și nu uiți că ai văzut doi actori excepționali, că războiul are doze imense de absurditate, că toate zgomotele exacerbate fac parte dintr-un coșmar inuman.
Apoi, am ramas din nou placut surprins de „Footnote” in care joaca actorul principal din „Foxtrot”, Lior Ashkenazi.
Revenind la „Foxtrot”: regizorul Samoel Maoz (57 ani) a facut doar doua filme in cariera sa „Lebanon” si „Foxtrot”. Dar le-a facut la superlativ, scriind scenariul si facand regia amandurora. La fel ca si in „Lebanon”, reuseste sa transmita atat de pregnant duritatea si absurditatea razboiului – atentie, fara scene efective de razboi – precum si fragilitatea omului, a tinerilor soldati care sunt pusi in situatia de a apasa pe tragaci.
Lior Ashkenazi si, mai ales, Sarah Adler joaca exceptional in acest film.
Nu stiu daca regizorul a avut in minte atatea semnificatii ale titlului „Foxtrot” pe cat par sa existe in film (probabil ca da), dar, si din aceasta perspectiva, filmul este remarcabil:
- Foxtrot-ul are o insiruire de pasi care te aduc... in acelasi loc. Filmul incearca sa transmita aceasta idee a unei spirale karmice pe a carei traiectorie te duce si te readuce razboiul.
- Foxtrot-ul are patru pasi. Filmul are patru parti: prima – acasa, primirea vestii despre Jonathan; a doua – Jonathan pe „front”; a treia – din nou acasa, in pragul disperarii; si in fine, a patra – inapoi pe „front”, cu un flashback al drumului spre casa al lui Jonathan.
Cu tot tragismul acestui film, am izbucnit involuntar in ras la scena cu care se deschide „partea a doua” a filmului – minutul 35. Este extraordinara. Si apoi minutul 45, un pic mai sumbru, care iti da de gandit, pentru ca acelasi „personaj” sa „inchida cercul” in chip dramatic, in ultimul minut al filmului.
In ce priveste reactia starnita de film – pe de o parte aclamat de lumea artistica israeliana si europeana pentru mesajul anti-belic, pe de alta parte criticat de autoritatile statului evreu pentru ca ar putea fi folosit ca instrument de propaganda de inamici – înclin evident catre prima „tabara”. Totusi, nu pot sa nu recunosc existenta circumstantelor la care fac referire oficialii israelieni, inclusiv ministrul Culturii, si anume: este un fapt de netagaduit ca micul (dar puternicul) stat Israel este inconjurat de dusmani de moarte, care îi vor extinctia, Israelul neavand alta solutie decat starea permanenta de razboi. De asemenea, afirmatiile ministrului referitoare la „perspectiva anti-israeliana” a filmului (sunt convins ca) se refereau la co-productia acestui film: „Israel Film Fund” impreuna cu canalele de televiziune „Arte” (franco-german) si „ZDF” (german), cu sustinere financiara germana (Investitionsbank des Landes Brandenburg si Deutscher Filmförderfonds) si sprijin din partea Ministerului francez de Externe, Centrului National de Film (Franta) si Institutului Francez. Fara alte comentarii.
Si o mica gafa („goof”): in prima parte a filmului, dupa aflarea vestii despre fiul sau, Michael se autoflageleaza tinand mana stanga sub un jet de apa fierbinte. In finalul filmului, cand danseaza cu sotia sa Daphna, rana (cicatrizata intre timp) este pe mana dreapta.
Înainte de a scrie câteva cuvinte despre el, trebuie să fac o precizare: este un film antirăzboi, este un film-manifest, dar m-a impresionat în primul rând fiindcă este film artistic, în adevăratul înţeles al cuvântului. Personajele au trăiri profunde, procese de conştiinţă, apar răsturnări de situaţie, este filmat bine, convingător. Vreau să spun: ar fi fost atât de uşor să faci o ”însăilătură” antirăzboi, dar mult mai greu de realizat e un film autentic.
Îmi este greu să mă refer la subiect fără să îl dezvălui, dar am să spun că această peliculă originală este în cea mai mare parte dramă, dar are şi câteva accente comice, ba chiar şi câteva secvenţe cu benzi desenate.
Indiferent cine cade victimă şi cine nu, esenţial este să înţelegem absurditatea războiului, faptul că fiecare viaţă omenească ar trebui să preţuiască pentru noi cât aurul, şi nu avantajele pe care le-am putea obţine dintr-o stare de conflict armat. Nu poţi demitiza mai eficient războiul decât parodiindu-l, şi ”Foxtrot” reuşeşte să facă acest lucru cu brio.
Este atât de uşor să devii din călău victimă şi viceversa, iar, deşi caracterul uman se judecă după cum reacţionezi în situaţii-limită (una dintre temele majore ale filmului), ar trebui să fie de la sine înţeles că trebuie să renunţăm să creăm noi înşine acele situaţii-limită.
Fiindcă orice conflict militar sau stare de război este o astfel de situaţie-limită cu efect de bumerang, creat de om împotriva omului.
Repet că filmul nu este unul de propagandă, cum s-ar putea crede înainte de a-l vedea, ci unul artistic, care ridică nenumărate probleme.
Absurditatea ”măsurilor” luate de autorităţi pentru a compensa pierderea unei vieţi omeneşti atinge cote maxime.
Foarte bine sunt redate conflictele şi traumele din familia părinţilor lui Jonathan, iar pretextul dansului foxtrot (care, de altfel, dă şi titlul filmului) este, pe lângă un element care transmite că pulsul vieţii trebuie să învingă morbiditatea şi cinismul, şi un fel de mit al lui Sisif actualizat, fiindcă ne vom trezi mereu în aceleaşi situaţii, dacă nu ne învăţăm lecţia de viaţă (budiştii ar numi-o karmică).
Finalul, pe care de asemenea nu îl fac cunoscut, pentru a nu strica surpriza celor care nu au văzut filmul, este unul cu adevărat genial, apoteotic.
Un film de văzut şi revăzut, căruia nu i-am acordat totuşi nota maximă doar din cauza unor (puţine) dialoguri şi scene pe care le consider discutabile.
În același an, a mai apărut și filmul american, cu aceeași temă, War Machine cu Brad Pitt.
Ar trebui făcut pachet și trimis cadou tuturor politicienilor, tuturor instituțiilor de armată și de "apărare", și tinerilor ce se visează soldați.
Cel mai tare m-a surprins scena de la minutul 45... E ceea ce am gândit acum 12 ani când am creat "Solitudine".