Dintre toate artele, cinematografia îmi pare cel mai puțin calificată să vorbească despre Dumnezeu. Desigur, există numeroase filme cu tematică religioasă explicită. Din acestea s-au făcut și probabil se vor mai face destule. Dar ele nu depășesc nivelul unor simple exerciții moralizatoare și sînt extrem de puțini cineaștii din ale căror opere simți că, uneori, în clipe privilegiate, răzbate un suflu de dincolo. Sînt și mai puțini aceia care, sub masca banalității și a trivialității, ne fac, cu neverosimilă discreție, daruri din înalt. Filmul, prin faptul că dublează și reproduce în "literă" lumea fizică, se găsește permanent în pericolul de a spori indefinit opacitatea naturală a materiei și, prin urmare, de a o face pe aceasta tot mai puțin transparentă pentru lumina spirituală. Dar, dacă Cerul îi este (aproape) interzis, nu la fel stau lucrurile cu ceea ce ne-am obișnuit să numim infern. "Singura" realitate cît de cît accesibilă cinematografiei (sau pe care o poate sugera convingător), în afară de cea psiho-corporală, bineînțeles, este aceea a infraumanului și a infracosmicului. Infernul e polul spre care, ca urmare a unei atracții fatale, se îndreaptă lumea, iar filmele nu sînt altceva decît piese din cronica acestei căderi neîntrerupte.
Nu altfel stau lucrurile cu pelicula danezului Ole Bornedal. Ne aflăm undeva la țară, într-un colțișor de Danemarcă, idilic și însorit, și totul pare să indice o lume guvernată de ritmuri ancestrale și care nu și-ar putea pierde rosturile decît pentru scurt timp și doar pentru a și le regăsi confirmate. Dar tensiunile cresc, derapajele sînt tot mai dese, ca o aripă neagră, norii se adună amenințător și, mai mult decît atît, se transformă treptat în adevărate blocuri de stîncă. De fapt, asta face filmul lui Bornedal: descrie, cu sclipiri de geniu, pietrificarea "ireversibilă" a cerului, pînă cînd acesta devine dur, scund și opac precum tavanul unei galerii de mină, astfel încît nici un bob de har, nici un firicel de lumină să nu mai poată pătrunde prin el. Concomitent și simetric, crusta pînă mai ieri solidă a pămîntului se umple de fisuri, piatra devine mlaștină, deschizînd cale liberă influențelor infernale, miasmelor demonului. Lumea se răstoarnă pur și simplu, laolaltă cu oamenii din ea, laolaltă cu rugăciunile - precum în iad așa și pe pămînt... Astfel, pacifica și aparent edenica așezare se vede aruncată într-un război de natură spirituală, pentru care nu este deloc pregătită și pe care habar nu are cum să-l poarte, darmite să-l cîștige.
Bornedal ilustrează grăitor o tematică de actualitate și exploatează unele realități mai mult sau mai puțin curente, mai mult sau mai puțin investigabile rațional, precum fascismul latent, dar gata să se manifeste oricînd, al societății daneze, xenofobia, superficialitatea omului occidental, violența resentimentelor și frustrările celor ratați, însă ceea ce-i face filmul cu adevărat interesant e reprezentat de acele momente și scene cînd răul apare ca gratuit, de neînțeles, precum și de sentimentul de damnare definitivă ce răzbate ulterior. În ciuda unei pîlpîiri de umanitate de care dau dovadă pînă la urmă, și parcă pentru a spori absurdul, unele din personajele de la care nu prea te-ai fi așteptat la așa ceva, izbăvirea din titlu și din final este mai degrabă o farsă sinistră, sau, în cel mai bun caz, o soluție provizorie, o cîrpeală de moment, dar una asumată, ironică și corectă din punct de vedere estetic. "Fri os fra det onde" este un film foarte puternic și cu destule momente realmente inspirate, unul care, prin ce are el mai bun, reușește să se ridice deasupra comentariului socio-politic. La sfîrșit, spectatorul s-ar putea să rămînă cu un gust amar, dar nu-i exclus să iasă în cîștig dacă, prin ricoșeu, devine ceva mai sensibil la adevărurile spirituale.
Nu altfel stau lucrurile cu pelicula danezului Ole Bornedal. Ne aflăm undeva la țară, într-un colțișor de Danemarcă, idilic și însorit, și totul pare să indice o lume guvernată de ritmuri ancestrale și care nu și-ar putea pierde rosturile decît pentru scurt timp și doar pentru a și le regăsi confirmate. Dar tensiunile cresc, derapajele sînt tot mai dese, ca o aripă neagră, norii se adună amenințător și, mai mult decît atît, se transformă treptat în adevărate blocuri de stîncă. De fapt, asta face filmul lui Bornedal: descrie, cu sclipiri de geniu, pietrificarea "ireversibilă" a cerului, pînă cînd acesta devine dur, scund și opac precum tavanul unei galerii de mină, astfel încît nici un bob de har, nici un firicel de lumină să nu mai poată pătrunde prin el. Concomitent și simetric, crusta pînă mai ieri solidă a pămîntului se umple de fisuri, piatra devine mlaștină, deschizînd cale liberă influențelor infernale, miasmelor demonului. Lumea se răstoarnă pur și simplu, laolaltă cu oamenii din ea, laolaltă cu rugăciunile - precum în iad așa și pe pămînt... Astfel, pacifica și aparent edenica așezare se vede aruncată într-un război de natură spirituală, pentru care nu este deloc pregătită și pe care habar nu are cum să-l poarte, darmite să-l cîștige.
Bornedal ilustrează grăitor o tematică de actualitate și exploatează unele realități mai mult sau mai puțin curente, mai mult sau mai puțin investigabile rațional, precum fascismul latent, dar gata să se manifeste oricînd, al societății daneze, xenofobia, superficialitatea omului occidental, violența resentimentelor și frustrările celor ratați, însă ceea ce-i face filmul cu adevărat interesant e reprezentat de acele momente și scene cînd răul apare ca gratuit, de neînțeles, precum și de sentimentul de damnare definitivă ce răzbate ulterior. În ciuda unei pîlpîiri de umanitate de care dau dovadă pînă la urmă, și parcă pentru a spori absurdul, unele din personajele de la care nu prea te-ai fi așteptat la așa ceva, izbăvirea din titlu și din final este mai degrabă o farsă sinistră, sau, în cel mai bun caz, o soluție provizorie, o cîrpeală de moment, dar una asumată, ironică și corectă din punct de vedere estetic. "Fri os fra det onde" este un film foarte puternic și cu destule momente realmente inspirate, unul care, prin ce are el mai bun, reușește să se ridice deasupra comentariului socio-politic. La sfîrșit, spectatorul s-ar putea să rămînă cu un gust amar, dar nu-i exclus să iasă în cîștig dacă, prin ricoșeu, devine ceva mai sensibil la adevărurile spirituale.