Părerea criticului
Funeralii fericite, în regia lui Horaţiu Mălăele, rulează în cinematografele din toată ţara, aducând pe aceaşi scenă arlechini, o poveste cu valenţe supranaturale, satira şi comentariul social.
E greu de încadrat Funeralii fericite unui gen. Cu cartoane de început şi de final împrumutate din teatru (în care Horaţiu Mălăele se adresează publicului din sală), Funeralii fericite continuă schiţând portretul lui Lionel, eroul principal, folosindu-se de elementele docudramei: întreaga viaţă a omului până în momentul în care ni se adresează ne e prezentată într-o succesiune de fotograme. După care intrăm în filmul proproiu-zis, ce ne duce într-un cartier periferic din Bucureşti, şi - mai precis - în cârciuma lui Samir, „La imigrantul fericit”, loc în care imigranţii îşi îneacă amarul.
La o masă, trei prieteni au pierdut şirul paharelor. Ei sunt Lionel Frunză (Horaţiu Mălăele) – un român reîntors din Franţa unde a lucrat în construcţii, Kiril (Mihai Gruia Sandu) – un bulgar contrabandist de mică anvergură şi Igor (Igor Caras)– un rus fără permis de şedere în România, care lucrează la negru ca instalator.
Nevoiţi să plece de la cârciumă din cauza unei razii a poliţiei, cei trei hălăduiesc pe străzi lăturalnice până ajung La ţigănci (paralela cu nuvela lui Eliade nu este întâmplătoare, întrucât personajul lui Mălăele va intra până la urmă într-un loc magic, camera arlechinilor din căminul de imigranţi în care locuieşte). O ţigancă le ghiceşte viitorul celor trei prieteni chercheliţi, prezicându-le apropiata moarte. Ce urmează se situaează în zona supranaturalului.
După care, în actul trei şi final al filmului, avem parte de un adevărat comentariu social despre voyeurismul care ne caracterizează epoca, obişnuinţa exhibării propriei vieţi (la TV sau pe reţele de socializare), foamea de reality-show-uri. După ce ţiganca îi prezice moartea şi o serie de întâmplări ciudate au loc, Lionel decide să-şi pună la punct propriile funeralii, fiind convins de iminenţa propriei morţi. Vecinii află, apoi apar paparazzi, televiziunile, i se propune chiar să-şi filmeze propria moarte pentru transmisiunea live (scuzaţi alăturarea) a morţii. Aceasta mi s-a prut cea mai bună parte a filmului. Deşi există un comic de situaţie în câteva rânduri, balanţa înclină mai mult spre dramă.
Nu contest regia (nici cea prezentă, nici cea de teatru) realizată de Mălăele, dar personajele sale sunt jucate în cam aceeaşi manieră (ca să nu folosesc atributul manierism). Cu toate acestea, povestea lui Lionel te mişcă, te emoţionează. Mi-au plăcut şi Igor Caras şi Mihai Gruia Sandu în rolurile lor, deşi multe personaje din film au avut un caracter caricatural.
Finalul închide rotund filmul, cu acelaşi Mălăele adresându-se spectatorului, de data aceasta monologând despre mesajul producţiei. Textul se vrea venit din suflet, simplu, dar nu e decât tezist şi melodramatic.
E greu de încadrat Funeralii fericite unui gen. Cu cartoane de început şi de final împrumutate din teatru (în care Horaţiu Mălăele se adresează publicului din sală), Funeralii fericite continuă schiţând portretul lui Lionel, eroul principal, folosindu-se de elementele docudramei: întreaga viaţă a omului până în momentul în care ni se adresează ne e prezentată într-o succesiune de fotograme. După care intrăm în filmul proproiu-zis, ce ne duce într-un cartier periferic din Bucureşti, şi - mai precis - în cârciuma lui Samir, „La imigrantul fericit”, loc în care imigranţii îşi îneacă amarul.
La o masă, trei prieteni au pierdut şirul paharelor. Ei sunt Lionel Frunză (Horaţiu Mălăele) – un român reîntors din Franţa unde a lucrat în construcţii, Kiril (Mihai Gruia Sandu) – un bulgar contrabandist de mică anvergură şi Igor (Igor Caras)– un rus fără permis de şedere în România, care lucrează la negru ca instalator.
Nevoiţi să plece de la cârciumă din cauza unei razii a poliţiei, cei trei hălăduiesc pe străzi lăturalnice până ajung La ţigănci (paralela cu nuvela lui Eliade nu este întâmplătoare, întrucât personajul lui Mălăele va intra până la urmă într-un loc magic, camera arlechinilor din căminul de imigranţi în care locuieşte). O ţigancă le ghiceşte viitorul celor trei prieteni chercheliţi, prezicându-le apropiata moarte. Ce urmează se situaează în zona supranaturalului.
După care, în actul trei şi final al filmului, avem parte de un adevărat comentariu social despre voyeurismul care ne caracterizează epoca, obişnuinţa exhibării propriei vieţi (la TV sau pe reţele de socializare), foamea de reality-show-uri. După ce ţiganca îi prezice moartea şi o serie de întâmplări ciudate au loc, Lionel decide să-şi pună la punct propriile funeralii, fiind convins de iminenţa propriei morţi. Vecinii află, apoi apar paparazzi, televiziunile, i se propune chiar să-şi filmeze propria moarte pentru transmisiunea live (scuzaţi alăturarea) a morţii. Aceasta mi s-a prut cea mai bună parte a filmului. Deşi există un comic de situaţie în câteva rânduri, balanţa înclină mai mult spre dramă.
Nu contest regia (nici cea prezentă, nici cea de teatru) realizată de Mălăele, dar personajele sale sunt jucate în cam aceeaşi manieră (ca să nu folosesc atributul manierism). Cu toate acestea, povestea lui Lionel te mişcă, te emoţionează. Mi-au plăcut şi Igor Caras şi Mihai Gruia Sandu în rolurile lor, deşi multe personaje din film au avut un caracter caricatural.
Finalul închide rotund filmul, cu acelaşi Mălăele adresându-se spectatorului, de data aceasta monologând despre mesajul producţiei. Textul se vrea venit din suflet, simplu, dar nu e decât tezist şi melodramatic.
