Părerea criticului
După ce a debutat ca lider în box office-ul american, Furia: Eroi anonimi a generat în România venituri de 557.000 lei în weekendul de lansare, fiind vizionat de aproximativ 30.000 de spectatori. Dincolo de distribuţia de neignorat, ce-i numără pe Brad Pitt, Shia LaBoeuf, Logan Lerman, Michael Peña şi Jon Bernthal, Fury este un film despre tancuri si echipajele lor, un gen mai puţin abordat în cinematografie. Precedentul este Lebanon (2009), un film israelian despre camaraderie si dileme morale, plasat tot în interiorul unui tanc. Iar cel de-al treilea film la care mă voi referi în analiza comparativă dintre filmele cu tanchişti este Beast of War (1988), plasat în timpul războiului dus de URSS în Afghanistan în anii '80.
Atenţie, articolul conţine unele spoilere!
E drept că scriu despre Fury la trei săptămâni de la premiera în România, dar aşa am avut ocazia să descopăr emoţionantul Lebanon şi moralizatorul Beast of War. Să transmiţi pe marele ecran gândurile şi emoţiile pe care le trăieşte echipajul unui tanc nu e uşor. Nu există nici în mediul online multe materiale video, cu toate că s-au dat lupte de tancuri în numeroase teatre de război recente (Irak, Siria, Ucraina). Fury încearcă, aşadar, să surprindă realitatea din interiorul unui tanc: eroii săi sunt echipajul unui blindat american M4 Sherman, care, în 1945, după luni de luptă în Europa, ajunge pe teritoriul german. Cei cinci sunt construiţi foarte americăneşte - fiecare face parte dintr-o tipologie umană: eroul (jucat de Brad Pitt), religiosul (tunarul, jucat de un foarte plângăcios Shia LaBoeuf, care nu reuşeşte să ne emoţioneze, totuşi), bruta (încărcătorul, jucat de Jon Bernthal), novicele (Logan Lerman, bun în rol), minoritarul (şoferul tancului, jucat de Michael Peña).
Scenaristul şi regizorul David Ayer este sincer: blindatele americane, mult inferioare celor germane, pun pe tanchişti în permanent pericol în faţa trupelor naziste (de altfel, Death Traps este titlul unei cărţi de referinţă despre lupta cu tancuri şi vulnerabilitatea tancurilor Aliaţilor; ca particularitate istorică, tancul american Sherman, în care cei cinci luptă contra naziştilor s-a remarcat ca unul dintre cele mai nereuşite vehicule de luptă, mai ales pentru tendinţa de a lua foc imediat după o lovitură inamică, lucru care compromitea orice tentativă de salvare a echipajului.), însă echipajul lui Wardaddy (Brad Pitt) este unul curajos, tenace şi mai ales unit: capacitatea lor de a conlucra sub tensiune extremă este esenţială. Posibila disoluţie a acestei echipe formate în focul bătăliei este şi cel mai bun moment al filmului: scena de la masă (Ana Maria Marinca e angrenată şi ea în momentul de extremă tensiune).
Luptele prin care trece Fury împreună cu echipajul său variază ca verosimilitate: o luptă contra trupelor naziste fanatice, la liziera unei păduri, este recreată dramatic dar veridic. O altă luptă, cu cinci tancuri americane contra unui tanc nazist Tiger, este corect reconstituită - acest raport de forţe a fost documentat de martorii din epocă, în schimb scena finală a filmului este neverosimilă, proiectând un film până acolo bine construit într-o propagandă hollywoodiană în linia producţiilor cu supereroi. Fury suferă pe alocuri şi din cauza precedentului creat de filmulInglorious Basterds, prin câteva scene greu plauzibile şi de violenţă gratuită. Iar eroismul final al echipajului din Furypare la rândul lui gratuit, în contextul în care trupele americane nu erau fanatice, iar sfârşitul războiului era, oricum, aproape. Sacrificiul extrem pe care îl fac nu e specific mentalităţii unei armate care câştigă. Ultima scenă nu e verosimilă nici din punct de vedere tactic: o mână de oameni cu un tanc imobilizat nu poate anihila o trupă întreagă de soldaţi de elită, bine antrenaţi şi foarte motivaţi, cu arme antitanc.
Iată şi ce a declarat presei americane Bill Betts, britanic, fost tanchist în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, care a luptat pe tancuri Sherman: „luptam alături de americanii cu tancuri Sherman, şi ei erau foarte curajoşi. Nu scriam numele tancului pe ţeava tunului, ca în film, nici nu tapetam interiorul cu poze dar eram mândri de tancul nostru. Pe al nostru îl botezasem Beverley şi îi scrisesem numele pe turelă. Fury descrie corect cât de bune erau tancurile germanilor comparativ cu ale noastre. Dacă un Sherman te putea proteja de tirul infanteriei, în faţa unui tanc inamic îţi devenea sicriu. Îmi aduc aminte de o lovitură ratată a unui obuz de 80 de mm care a trecut pe lângă tancul nostru şi ne-a forţat să ne retragem. Nu aveam nicio şansă în luptă dreaptă. Noroc că puteam conta pe sprijinul aviaţiei şi că aveam mai multe tancuri decât aveau germanii, şi de aceea am câştigat. Fury arată cât de vulnerabil era echipajul unui tanc Sherman. În film apare şi sânge şi moarte, însă oroarea luptei de tancuri e mai mare. Am văzut oameni spulberaţi bucăţi sau arzând de vii. Filmul nu poate transmite mirosul greţos, înspăimântător de carne arsă. Nu îl voi putea uita vreodată. Filmul a descris corect duritatea vieţii de tanchist, însă scena finală în care echipajul se luptă cu un batalion întreg SS este trasă de păr. Germanii nu erau carne de tun. În realitate, erau soldaţi experimentaţi, căliţi în lupte şi fanatici, care ar fi distrus cu uşurinţă un tanc imobilizat cu un Panzerfaust. Apoi, nici tancul nu ar fi avut atâta muniţie şi combustibil. Un Sherman face abia 5 mile cu 5 litri de carburant, aşa că s-ar fi oprit de mult”.
Lebanon (2009), al lui Samuel Maoz, pe de altă parte, reuşeşte să aducă realism şi emoţie. E atât de uman şi nefabricat. Manipulează poate spectatorul atunci când fixează camera de filmat, devenită colimatorul tancului, pe chipuri distruse de durere, pe corpuri dezintegrate de bombe. Acţiunea se petrecea în Lebanon doar în interiorul unui tanc - unul mai recent, din 1982, în timpul intervenţiei israeliene în Liban. Lebanon surprinde o realitate apropiată, dar în interiorul unui tanc israelian Merkava. Echipajul este tânăr, dar neexperimentat: nu au suficient spirit de echipă, nu sunt motivaţi şi ceea ce este mai grav nu îşi cunosc suficient propria maşină de luptă (care, din fericire, este totuşi unul dintre cele mai bune tancuri din lume. În film, tancul rezistă excepţional la două lovituri aproape letale).
Însă, tema în Lebanon nu este curajul, nici dedicaţia: războiul înseamnă şi teroare, confuzie, panică, lipsă de comunicare, şi toate aceste lucruri sunt exacerbate în spaţiul claustrat dintr-un tanc. Dacă mirosul sau căldura pe care le suferă personajele pot fi doar bănuite, pe cei patru bărbaţi îi chinuie continuu ruptura senzorială: comunicarea cu lumea din jur se reduce la luneta armelor şi la staţia radio, altfel spus ei nu ştiu ce este afară.
Spre deosebire de Fury, regizorul nu lasă nicio perspectivă din exterior. Câteva personaje din exterior mai plonjează ocazional în tanc: comandantul de batalion care, în pofida severităţii, nu poate ţine situaţia sub control; mai sinistru, un partizan creştin-arab cu intenţii neclare, combinaţie de asasin sadic cu gangster şi un prizonier arab, cu care comunicarea este imposibilă datorită barierei lingvistice. Tancul în sine este un personaj: capricios, cu „personalitate” proprie şi cu mijloace inedite de comunicare (scena în care picură ulei din senin, ca o lacrimă), tancul este paradoxal cea mai eficientă protecţie dar şi cea mai mare ameninţare pentru cei aflaţi în interior. Adevărata temă a filmului nu o constituie războiul sau regulile de utilizare ale unui tanc: întregul film surprinde dinamica emoţiilor personajelor şi, în esenţă, latura umană a acestora, demontând lozinca vizibilă la un moment dat în interiorul tancului „Omul este de oţel”.
Cel de-al treilea film cu tancuri şi tanchişti este The Beast of War (1988) - plasat în timpul războiului dus de URSS în Afghanistan în anii '80. Personajele sunt - pe de o parte - echipajul unui tanc sovietic T-55, pe de alta luptătorii localnici, idealizaţi în ochii producătorilor americani ai filmului (şi aici apare, ca în Fury, percepţia duală - interior, exterior). Când tancul sovietic porneşte atacul contra unui sat afgan, o altă luptă ia naştere latent în interiorul maşinii, între conducătorul Konstantin Koverchenko- inteligent, sensibil şi interesat de latura umană a lumii afgane şi comandantul tancului, Daskal, un fost copil-erou de la Stalingrad, un militar brutal şi fanatic. Restul filmului se derulează ca un joc de-a şoarecele şi pisica în care vânătorul (tancul) devine vânatul în faţa luptătorilor afgani, în acelaşi timp cu devoalarea caracterului monstruos al comandantului sovietic, care este demonizat (îşi omoară un camarad, pregăteşte moartea altuia, otrăveşte echipajul unui elicopter aliat).
Atenţie, articolul conţine unele spoilere!
E drept că scriu despre Fury la trei săptămâni de la premiera în România, dar aşa am avut ocazia să descopăr emoţionantul Lebanon şi moralizatorul Beast of War. Să transmiţi pe marele ecran gândurile şi emoţiile pe care le trăieşte echipajul unui tanc nu e uşor. Nu există nici în mediul online multe materiale video, cu toate că s-au dat lupte de tancuri în numeroase teatre de război recente (Irak, Siria, Ucraina). Fury încearcă, aşadar, să surprindă realitatea din interiorul unui tanc: eroii săi sunt echipajul unui blindat american M4 Sherman, care, în 1945, după luni de luptă în Europa, ajunge pe teritoriul german. Cei cinci sunt construiţi foarte americăneşte - fiecare face parte dintr-o tipologie umană: eroul (jucat de Brad Pitt), religiosul (tunarul, jucat de un foarte plângăcios Shia LaBoeuf, care nu reuşeşte să ne emoţioneze, totuşi), bruta (încărcătorul, jucat de Jon Bernthal), novicele (Logan Lerman, bun în rol), minoritarul (şoferul tancului, jucat de Michael Peña).
Scenaristul şi regizorul David Ayer este sincer: blindatele americane, mult inferioare celor germane, pun pe tanchişti în permanent pericol în faţa trupelor naziste (de altfel, Death Traps este titlul unei cărţi de referinţă despre lupta cu tancuri şi vulnerabilitatea tancurilor Aliaţilor; ca particularitate istorică, tancul american Sherman, în care cei cinci luptă contra naziştilor s-a remarcat ca unul dintre cele mai nereuşite vehicule de luptă, mai ales pentru tendinţa de a lua foc imediat după o lovitură inamică, lucru care compromitea orice tentativă de salvare a echipajului.), însă echipajul lui Wardaddy (Brad Pitt) este unul curajos, tenace şi mai ales unit: capacitatea lor de a conlucra sub tensiune extremă este esenţială. Posibila disoluţie a acestei echipe formate în focul bătăliei este şi cel mai bun moment al filmului: scena de la masă (Ana Maria Marinca e angrenată şi ea în momentul de extremă tensiune).
Luptele prin care trece Fury împreună cu echipajul său variază ca verosimilitate: o luptă contra trupelor naziste fanatice, la liziera unei păduri, este recreată dramatic dar veridic. O altă luptă, cu cinci tancuri americane contra unui tanc nazist Tiger, este corect reconstituită - acest raport de forţe a fost documentat de martorii din epocă, în schimb scena finală a filmului este neverosimilă, proiectând un film până acolo bine construit într-o propagandă hollywoodiană în linia producţiilor cu supereroi. Fury suferă pe alocuri şi din cauza precedentului creat de filmulInglorious Basterds, prin câteva scene greu plauzibile şi de violenţă gratuită. Iar eroismul final al echipajului din Furypare la rândul lui gratuit, în contextul în care trupele americane nu erau fanatice, iar sfârşitul războiului era, oricum, aproape. Sacrificiul extrem pe care îl fac nu e specific mentalităţii unei armate care câştigă. Ultima scenă nu e verosimilă nici din punct de vedere tactic: o mână de oameni cu un tanc imobilizat nu poate anihila o trupă întreagă de soldaţi de elită, bine antrenaţi şi foarte motivaţi, cu arme antitanc.
Iată şi ce a declarat presei americane Bill Betts, britanic, fost tanchist în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, care a luptat pe tancuri Sherman: „luptam alături de americanii cu tancuri Sherman, şi ei erau foarte curajoşi. Nu scriam numele tancului pe ţeava tunului, ca în film, nici nu tapetam interiorul cu poze dar eram mândri de tancul nostru. Pe al nostru îl botezasem Beverley şi îi scrisesem numele pe turelă. Fury descrie corect cât de bune erau tancurile germanilor comparativ cu ale noastre. Dacă un Sherman te putea proteja de tirul infanteriei, în faţa unui tanc inamic îţi devenea sicriu. Îmi aduc aminte de o lovitură ratată a unui obuz de 80 de mm care a trecut pe lângă tancul nostru şi ne-a forţat să ne retragem. Nu aveam nicio şansă în luptă dreaptă. Noroc că puteam conta pe sprijinul aviaţiei şi că aveam mai multe tancuri decât aveau germanii, şi de aceea am câştigat. Fury arată cât de vulnerabil era echipajul unui tanc Sherman. În film apare şi sânge şi moarte, însă oroarea luptei de tancuri e mai mare. Am văzut oameni spulberaţi bucăţi sau arzând de vii. Filmul nu poate transmite mirosul greţos, înspăimântător de carne arsă. Nu îl voi putea uita vreodată. Filmul a descris corect duritatea vieţii de tanchist, însă scena finală în care echipajul se luptă cu un batalion întreg SS este trasă de păr. Germanii nu erau carne de tun. În realitate, erau soldaţi experimentaţi, căliţi în lupte şi fanatici, care ar fi distrus cu uşurinţă un tanc imobilizat cu un Panzerfaust. Apoi, nici tancul nu ar fi avut atâta muniţie şi combustibil. Un Sherman face abia 5 mile cu 5 litri de carburant, aşa că s-ar fi oprit de mult”.
Lebanon (2009), al lui Samuel Maoz, pe de altă parte, reuşeşte să aducă realism şi emoţie. E atât de uman şi nefabricat. Manipulează poate spectatorul atunci când fixează camera de filmat, devenită colimatorul tancului, pe chipuri distruse de durere, pe corpuri dezintegrate de bombe. Acţiunea se petrecea în Lebanon doar în interiorul unui tanc - unul mai recent, din 1982, în timpul intervenţiei israeliene în Liban. Lebanon surprinde o realitate apropiată, dar în interiorul unui tanc israelian Merkava. Echipajul este tânăr, dar neexperimentat: nu au suficient spirit de echipă, nu sunt motivaţi şi ceea ce este mai grav nu îşi cunosc suficient propria maşină de luptă (care, din fericire, este totuşi unul dintre cele mai bune tancuri din lume. În film, tancul rezistă excepţional la două lovituri aproape letale).
Însă, tema în Lebanon nu este curajul, nici dedicaţia: războiul înseamnă şi teroare, confuzie, panică, lipsă de comunicare, şi toate aceste lucruri sunt exacerbate în spaţiul claustrat dintr-un tanc. Dacă mirosul sau căldura pe care le suferă personajele pot fi doar bănuite, pe cei patru bărbaţi îi chinuie continuu ruptura senzorială: comunicarea cu lumea din jur se reduce la luneta armelor şi la staţia radio, altfel spus ei nu ştiu ce este afară.
Spre deosebire de Fury, regizorul nu lasă nicio perspectivă din exterior. Câteva personaje din exterior mai plonjează ocazional în tanc: comandantul de batalion care, în pofida severităţii, nu poate ţine situaţia sub control; mai sinistru, un partizan creştin-arab cu intenţii neclare, combinaţie de asasin sadic cu gangster şi un prizonier arab, cu care comunicarea este imposibilă datorită barierei lingvistice. Tancul în sine este un personaj: capricios, cu „personalitate” proprie şi cu mijloace inedite de comunicare (scena în care picură ulei din senin, ca o lacrimă), tancul este paradoxal cea mai eficientă protecţie dar şi cea mai mare ameninţare pentru cei aflaţi în interior. Adevărata temă a filmului nu o constituie războiul sau regulile de utilizare ale unui tanc: întregul film surprinde dinamica emoţiilor personajelor şi, în esenţă, latura umană a acestora, demontând lozinca vizibilă la un moment dat în interiorul tancului „Omul este de oţel”.
Cel de-al treilea film cu tancuri şi tanchişti este The Beast of War (1988) - plasat în timpul războiului dus de URSS în Afghanistan în anii '80. Personajele sunt - pe de o parte - echipajul unui tanc sovietic T-55, pe de alta luptătorii localnici, idealizaţi în ochii producătorilor americani ai filmului (şi aici apare, ca în Fury, percepţia duală - interior, exterior). Când tancul sovietic porneşte atacul contra unui sat afgan, o altă luptă ia naştere latent în interiorul maşinii, între conducătorul Konstantin Koverchenko- inteligent, sensibil şi interesat de latura umană a lumii afgane şi comandantul tancului, Daskal, un fost copil-erou de la Stalingrad, un militar brutal şi fanatic. Restul filmului se derulează ca un joc de-a şoarecele şi pisica în care vânătorul (tancul) devine vânatul în faţa luptătorilor afgani, în acelaşi timp cu devoalarea caracterului monstruos al comandantului sovietic, care este demonizat (îşi omoară un camarad, pregăteşte moartea altuia, otrăveşte echipajul unui elicopter aliat).
