Filmul lui Mohsen Makhmalbaf este pur si simplu coplesitor prin frumusete. De la primele secvente, indraznete — in care o tanara femeie (Shaghayeh Djodat) pare sa tasneasca la viata din desenele unui covor persan culorile - sunetele si imaginile in succesiune rapida ale acestui film sunt hipnotizante. Dar Gabbeh este mutt mai mult decat un simplu film excentric, exotic, turistic, dragut. Povestea apasatoare a unei iubiri amanate care se afla in centrul filmului ofera prilejul unei meditatii profund umaniste asupra dragostei, dorului, mortii si nasterii, naturii si culturii, magicului si pierderii.
Cusaturile de pe covor sunt sursa imemoriala de inspiratie a acestei povesti, dar ea se tese din multe locuri, timpuri, motive si situatii. Momente trecute si prezente, oameni tineri si batrani, arta complexa a vietii de zi cu zi, ca si arta recunoscuta a picturii sau a filmului — Makhmalbaf acopera cu filmul satu un teritoriu vast si divers de senzatii si experiente. In zilele noastre, aproape orice film care are cateva scene cu apusul soarelui este repede etichetat „poetic”. Gobbeh este o expresie autentica a „cinematogra-fului poetic”. Fiecare cuvant, priveliste, sunet, gest sau culoare rezoneaza metaforic cu altceva: pasul unui animal aminteste de miscarile tesatoarelor de covoare; apa care curge seamana cu un camp unduind in bataia vantului.
In contextul aprecierii crescande a publicului si criticii occidentale pentru „Noul cinematograf Iranian”, Gabbeh a fost oarecum ignorat in comparatie cu exceptionalele filme neorealiste ale lui Abbas Kiarostami, precum “Printre maslini” (1994). Gobbeh dezvaluie o latura aparte a prodigiosului regizor — linistita, tacuta, atemporala. Stilul fascinant pe care il adopta aici — partial inspirat de cel al maestrului gruzin Serghei Paradjanov — imbina elemente folclorice si moderniste si refuza sa le disocieze clar. In ciuda complexitatii sale ametitoare, Gabbeh este un film direct si de o limpezime cu adevarat sublima.
