Părerea criticului
Printre atatea filme violente, Ponyo on the Cliff by the Sea/Ponyo pe stanca de langa mare a fost o adevarata gura de aer proaspat. Am ras si lacrimat la aventurile pestisorului-auriu (din nefericire in limba romana nu exista un feminin la acest termen) Ponyo, care, fascinata de viata unui baietel de cinci ani, Sosuke, face totul pentru a renunta la adancurile linistite ale oceanului si a deveni o fetita "adevarata". Miyazaki dovedeste inca o data, cu acest hibrid intre Pinochio si Mica sirena, ca desenul animat 2D este in continuare o alternativa cat se poate de viabila, daca nu chiar mai cuceritoare, la megaproductiile Disney, Pixar sau Dreamworks Animation.
Exotismul povestii te dezarmeaza: nu exista un villain adevarat in filmul lui Miyazaki, dar pericolul este incontinuu prezent. Mica Ponyo, care ajunge in mainile lui Sosuke dupa ce-si intepeneste capul intr-un borcan (sic!), este fiica lui Fujimoto, un vrajitor al adancurilor. Candva fiinta umana, Fujimoto ajunge, nu ni se explica in ce mod, sa traiasca pe fundul oceanului, elixirurile sale avand efecte magice asupra apelor si fiintelor acestuia. De fapt, Fujimoto are un plan: sa starneasca un tsunami de asemenea dimensiuni, incat sa acopere pentru totdeauna uscatul si sa faca din nepasatoarea rasa umana hrana pentru pestii mari si mici. Cu parul sau despletit (trimitere la lidera piratilor, Dola, din Laputa: Castle in the Sky, al carei statut de villain era de asemenea extrem de incert?), Fujimoto este sabotat de Ponyo, care-i rastoarna elixirurile in mare, aproape distrugand stanca unde se afla casa lui Sosuke.
Intr-un interviu din The New Yorker, Hayao Miyazaki spunea, mai in gluma, mai in serios, ca de-abia asteapta o apocalipsa care sa faca Terra sa o ia de la zero, acoperita de "iarba verde, salbatica". Una dintre temele favorite ale regizorului, prezenta si in Vecinul meu, Totoro, si in Printesa Mononoke, dar si in Spirited Away, filmul care i-a adus lui Miyazaki un Oscar in 2003, salvarea planetei si nimicitoarea ei forta in fata intruziunilor umane joaca un rol foarte important si in Ponyo... Pe langa aceasta tema, simpatia dintre cei doi copii si iubirea punctata de certuri dintre parintii lui Sosuke transforma filmul intr-o adevarata poveste de dragoste.
Despre aventurile lui Ponyo, Miyazaki a spus ca sunt o poveste pe care ar vrea sa i-o spuna mamei lui, atunci cand o va intalni in Rai. Batranetea este incontinuu prezenta in filmele regizorului (sa ne amintim doar de Sophie, protagonista din Howl's Moving Castle, preschimbata intr-o batrana de Vrajitoarea deseurilor), dar in Ponyo... Miyazaki pune la cale un adevarat omagiu adus senectutii.
Jocurile lui Ponyo si Sosuke, micile neintelegeri dintre parintii baiatului si experientele batranelor din azilul unde lucreaza Lisa, mama lui Sosuke, transforma ultimul Miyazaki intr-un film pentru toate varstele, chiar daca acesta va vraji in primul rand prescolarii. Inclus destul de surprinzator in competitia festivalului de la Venetia, ar putea parea incorect ca Ponyo... sa castige ceva: este dintr-o alta lume fata de competitorii lui, care abordeaza subiecte grele, violente, politice.
Exotismul povestii te dezarmeaza: nu exista un villain adevarat in filmul lui Miyazaki, dar pericolul este incontinuu prezent. Mica Ponyo, care ajunge in mainile lui Sosuke dupa ce-si intepeneste capul intr-un borcan (sic!), este fiica lui Fujimoto, un vrajitor al adancurilor. Candva fiinta umana, Fujimoto ajunge, nu ni se explica in ce mod, sa traiasca pe fundul oceanului, elixirurile sale avand efecte magice asupra apelor si fiintelor acestuia. De fapt, Fujimoto are un plan: sa starneasca un tsunami de asemenea dimensiuni, incat sa acopere pentru totdeauna uscatul si sa faca din nepasatoarea rasa umana hrana pentru pestii mari si mici. Cu parul sau despletit (trimitere la lidera piratilor, Dola, din Laputa: Castle in the Sky, al carei statut de villain era de asemenea extrem de incert?), Fujimoto este sabotat de Ponyo, care-i rastoarna elixirurile in mare, aproape distrugand stanca unde se afla casa lui Sosuke.
Intr-un interviu din The New Yorker, Hayao Miyazaki spunea, mai in gluma, mai in serios, ca de-abia asteapta o apocalipsa care sa faca Terra sa o ia de la zero, acoperita de "iarba verde, salbatica". Una dintre temele favorite ale regizorului, prezenta si in Vecinul meu, Totoro, si in Printesa Mononoke, dar si in Spirited Away, filmul care i-a adus lui Miyazaki un Oscar in 2003, salvarea planetei si nimicitoarea ei forta in fata intruziunilor umane joaca un rol foarte important si in Ponyo... Pe langa aceasta tema, simpatia dintre cei doi copii si iubirea punctata de certuri dintre parintii lui Sosuke transforma filmul intr-o adevarata poveste de dragoste.
Despre aventurile lui Ponyo, Miyazaki a spus ca sunt o poveste pe care ar vrea sa i-o spuna mamei lui, atunci cand o va intalni in Rai. Batranetea este incontinuu prezenta in filmele regizorului (sa ne amintim doar de Sophie, protagonista din Howl's Moving Castle, preschimbata intr-o batrana de Vrajitoarea deseurilor), dar in Ponyo... Miyazaki pune la cale un adevarat omagiu adus senectutii.
Jocurile lui Ponyo si Sosuke, micile neintelegeri dintre parintii baiatului si experientele batranelor din azilul unde lucreaza Lisa, mama lui Sosuke, transforma ultimul Miyazaki intr-un film pentru toate varstele, chiar daca acesta va vraji in primul rand prescolarii. Inclus destul de surprinzator in competitia festivalului de la Venetia, ar putea parea incorect ca Ponyo... sa castige ceva: este dintr-o alta lume fata de competitorii lui, care abordeaza subiecte grele, violente, politice.
