Părerea criticului
Orice ar spune Martin Scorsese, sangele (gheizerele si paraiasele lui, felul lui de a se intinde in zapada sau de a spala trotuarul) e marea iubire a filmului Bandele din New York.
Daca luati un vegetarian la filmul lui Martin Scorsese Bandele din New York, s-ar putea ca la un moment dat sa va inghionteasca si sa exclame triumfator: “V-am spus eu!”
Filmul mi-a rasfatat atat de bine urechile cu sunetul cutitelor si satarelor facandu-si de lucru prin carne, incat primul lucru pe care l-am facut dupa-aceea a fost sa ma lepad definitiv de trecutul meu carnivor; al doilea lucru pe care l-am facut a fost sa mananc o sarma in cinstea lui Bill Macelarul, lider al comunitatii din Five Points si presedintele Federatiei Americanilor Nativi – cu alte cuvinte, unul dintre cei mai sangerosi banditi din New York-ul de la jumatatea secolului al XIX-lea si unul dintre cei mai violenti barbati care au facut vreodata prapad in filmele lui Scorsese.
Bill e interpretat de Daniel Day-Lewis, un actor care ar merita sa-l inlocuiasca, in inima regizorului, pe De Niro cel de altadata. Cu jobenul, mersul cracanat si ochiul lui de sticla, cu vocea lui languroasa, nazala, neplacuta si totusi placuta, cu figurile lui de stil – “O sa pictez Piata Paradisului cu sangele lui!” –, impresionante si prin faptul ca nu sunt numai niste figuri de stil, Bill nu-ti lasa alta optiune decat sa te uiti la el cu gura cascata.
E un mare personaj, dar Bandele din New York nu e marele film pe care lumea il astepta de la Scorsese: oscileaza nervos intre intentia de a cinsti evenimentele si personajele unui capitol uitat din istoria Americii, si banuiala ca unele evenimente si personaje nu merita atata cinstire. E o epopee cu inima indoita, care incearca sa-si inece in sange indoielile.
Daca luati un vegetarian la filmul lui Martin Scorsese Bandele din New York, s-ar putea ca la un moment dat sa va inghionteasca si sa exclame triumfator: “V-am spus eu!”
Filmul mi-a rasfatat atat de bine urechile cu sunetul cutitelor si satarelor facandu-si de lucru prin carne, incat primul lucru pe care l-am facut dupa-aceea a fost sa ma lepad definitiv de trecutul meu carnivor; al doilea lucru pe care l-am facut a fost sa mananc o sarma in cinstea lui Bill Macelarul, lider al comunitatii din Five Points si presedintele Federatiei Americanilor Nativi – cu alte cuvinte, unul dintre cei mai sangerosi banditi din New York-ul de la jumatatea secolului al XIX-lea si unul dintre cei mai violenti barbati care au facut vreodata prapad in filmele lui Scorsese.
Bill e interpretat de Daniel Day-Lewis, un actor care ar merita sa-l inlocuiasca, in inima regizorului, pe De Niro cel de altadata. Cu jobenul, mersul cracanat si ochiul lui de sticla, cu vocea lui languroasa, nazala, neplacuta si totusi placuta, cu figurile lui de stil – “O sa pictez Piata Paradisului cu sangele lui!” –, impresionante si prin faptul ca nu sunt numai niste figuri de stil, Bill nu-ti lasa alta optiune decat sa te uiti la el cu gura cascata.
E un mare personaj, dar Bandele din New York nu e marele film pe care lumea il astepta de la Scorsese: oscileaza nervos intre intentia de a cinsti evenimentele si personajele unui capitol uitat din istoria Americii, si banuiala ca unele evenimente si personaje nu merita atata cinstire. E o epopee cu inima indoita, care incearca sa-si inece in sange indoielile.
