Un road movie de coloratură social-politică, axat în principal pe problemele negrilor din America. Și așa cum e cazul cu aceste filme, călătoria nu se desfășoară doar în spațiu, ci și în plan existențial. Protagoniștii sînt ținuți de formula artistică să descopere, pînă la final, ceva nou și ceva mai mult despre ei înșiși și despre lumea care-i înconjoară. Iar dacă plusul de cunoaștere aduce cu el și o schimbare pozitivă a personajelor, atunci e cu atît mai bine. Ideile de bază, dar asta sigur nu e o surpriză pentru nimeni, sînt de factură democratică (drepturi, libertăți, egalitate, conștiință civică, necesitatea acțiunii politice - una care, e limpede, trebuie să evite excesele, extremismele etc. etc.).
Din punct de vedere artistic, Get on the Bus alternează și combină două registre stilistice opuse: documentarul și ficțiunea. Un efect insolit se obține cînd cele două se întîlnesc și se identifică: la un moment dat, cu toate că impresia este de realitate vie, nefiltrată și netrucată, imaginea (peisaje & paletă de culori) inventează/dezvăluie o Americă neobișnuită, semănînd frapant de mult cu Africa. E ca și cum Spike Lee ar încerca, inclusiv prin mijloace tehnico-regizorale, să transforme America (cea a filmului, dar, de ce nu, și cea reală) într-o adevărată casă pentru urmașii sclavilor africani, lucru pe care oricum îl face la nivel ideologic.
Get on the Bus curge destul de plăcut, însă pînă la urmă, în ciuda umorului sănătos, în ciuda policromiei poveștilor de viață, dezbaterea de idei (banală în fond) și miza politică a filmului, pe mine cel puțin, au sfîrșit prin a mă plictisi. Autobuzul, în care a avut loc aproape întreaga "acțiune", s-a dovedit a fi un mediu prea strîmt și nefavorabil pentru o predispoziție atletică flagrantă. Pot spune că îl prefer pe acel Spike Lee care ia la puricat viața (și viețile) de cartier.
Din punct de vedere artistic, Get on the Bus alternează și combină două registre stilistice opuse: documentarul și ficțiunea. Un efect insolit se obține cînd cele două se întîlnesc și se identifică: la un moment dat, cu toate că impresia este de realitate vie, nefiltrată și netrucată, imaginea (peisaje & paletă de culori) inventează/dezvăluie o Americă neobișnuită, semănînd frapant de mult cu Africa. E ca și cum Spike Lee ar încerca, inclusiv prin mijloace tehnico-regizorale, să transforme America (cea a filmului, dar, de ce nu, și cea reală) într-o adevărată casă pentru urmașii sclavilor africani, lucru pe care oricum îl face la nivel ideologic.
Get on the Bus curge destul de plăcut, însă pînă la urmă, în ciuda umorului sănătos, în ciuda policromiei poveștilor de viață, dezbaterea de idei (banală în fond) și miza politică a filmului, pe mine cel puțin, au sfîrșit prin a mă plictisi. Autobuzul, în care a avut loc aproape întreaga "acțiune", s-a dovedit a fi un mediu prea strîmt și nefavorabil pentru o predispoziție atletică flagrantă. Pot spune că îl prefer pe acel Spike Lee care ia la puricat viața (și viețile) de cartier.