Părerea criticului
Mel Brooks s-a impus drept cel mai sclipitor autor de parodii cinematografice (un gen artistic particular, specific, problematic si dificil), de la Meliès la Mungiu. a atins sferele capodoperei absolute, cu Young Frankenstein si High anxiety, a stralucit inteligent cu Silent Movie, Blazing Saddles: si Spaceballs, ba chiar si cu moleseli ca History of the World: Part I sau Robin Hood: Men in Thighs a amuzat pe ici, pe colo. Din categoria creatiilor lui de mijloc, cu un umor neobosit, inteligent si seducator, Get Smart (1965) se distinge ca unul dintre cele mai reusite seriale comice de televiziune. Privit retrospectiv acum, din perspectiva celor peste patruzeci de ani trecuti de la acea perioada de apogeu a Razboiului Rece, filmul isi releva nu numai neatinsa prospetime, cat si, mai ales, capacitatea de a imortaliza (si sublima ironic) starea de spirit a deceniului sapte. Hazul nebun al acestei parodii aparte sta tocmai in faptul ca satirizeaza o realitate de-a dreptul crancena: americanii si rusii tineau lumea-n chingi, gata-n orice clipa s-o drstrangeloveasca putin (apropo, Kubrick ne-a oferit alta viziune comica irezistibila asupra acelei potentiale tragedii!), la cea mai mica scapare de sandvis figurativ pe butonul rosu. Contrastul dintre dramatismul funest al pericolului, solemnitatea politicienilor, duritatea agentilor, suferintele victimelor si paranoia tuturor celor prinsi la mijloc, pe de o parte, si stilul umorului parodic practicat de Brooks, combinand in acele proportii de aur numai de el stiute prostia superlativa, bufoneria cu morga si satira politico-sociala incisiva, facea inefabilul acestui serial de vazut, azi, ca o insecta precambriana de o incredibila frumusete exotica, prinsa pe vecie in chihlimbar.
Este tocmai ceea ce nu reuseste varianta actuala, doar ultima dintr-un lung sir de reincalziri ale delicioasei supe brooksiene peste care s-a asternut, fatal, raceala timpului. Vechiul Get Smart e de vazut si savurat asa cum a fost si este - nu de stors ca o pisica trecuta prin masina de spalat. Pana si Mel Brooks a obosit, cum arata toate filmele lui (putine, har Domnului!) din 1990 incoace - iar scenaristii Tom J. astle si Matt Ember, plus regisorul Peter Segal, nu-s Mel Brooks (obosit sau odihnit) nici macar luati toti trei la un loc. Dealtfel, se observa din primul moment totala lipsa a oricarei afinitati intre ei si filmul original.
Nu l-au inteles, nu l-au simtit, nu le-a placut, s-ar putea chiar nici sa nu-l fi vazut.
in parte, nenorocirea pleaca de la toxica si vicioasa corectitudine politica, moarte sigura pentru orice comedie (si-n genere, pentru orice produs artistic de valoare), necum pentru o parodie cu spioni. Sclipirea troznitoare a serialului din a65 pornea tocmai din umorul sau subversiv totalmente miserupist, care aici nu mai e decat totalmente cumintel. Ca sa n-aiba probleme, realizatorii nici nu se deranjeaza sa reflecte actuala situatie mondiala in materie de operatiuni speciale si spionaj - unul dintre elementele cvasi-obligatorii ale formulei, atat prin ironiile pe care le prilejuieste, cat si, la nivel subiectiv, prin faptul ca spectatorii s-au deprins sa-l astepte; iar cand facem filme derivative (ecranizari, sequels, remake-uri, parodii, etc.), o regula de baza este aceea de a satisface asteptarile publicului. in acest domeniu, originalitatea functioneaza dupa principii aparte!
apoi, daca pe vremuri Max Smart ne facea sa radem cu lacrimi de gloantele pe care le tragea in toate partile, avea n-avea treaba (la un moment dat, impusca scurt un spalator de geamuri fiindca dadea cu buretele de la stanga la dreapta, semn ca era agent K.a.O.S.!), acum nu mai are voie sa traga decat cu iscalitura de la C.N.a., iar egalitarismul feminist niveleaza o droaie de poante asociate cu agentul 99, nedespartita lui partenera. Noroc ca ne-am emancipat pe alte parti, asa ca bancurile sunt vulgare, grosiere - si complet previzibile.
Daca Get Smart cel original avea un haz scaparator, biciuitor, spiritual si subtil, aici ne pomenim aruncati in cea mai crasa categorie: poante cu ragaieli, flatulatii, suturi la boase si, evident, mult sex.
Nici pe partea distributiei lucrurile nu stau mult mai bine. Steve Carrell (care ne-a daruit atatea hohote sanatoase, in Dan in Real Life), aici declara ca nu voia sa ofere o simpla imitatie a lui Don adams - si s-a ferit de el asa de bine, incat o data cu apa a aruncat si pisica din masina de spalat: personajul lui nu are haz, nu e nici cu adevarat stangaci - nici macar nu e un personaj. Daca Don adams fusese ceea ce se cheama un actor comic - suav, candid, impiedicat la modul mladios, Steve Carrell nu reuseste sa alunge senzatia ca e impiedicat de felul lui, la modul lemnos - si atat. anne Hathaway e conventionala la modul cartonos, iar in tandem cu Carrell (ea douazeci si ceva, el patruzeci si altceva), devine o adevarata american Beauty la modul lolitos - chestie care chiar n-avea ce sa caute intr-o asemenea formula. Noroc ca alan arkin e bun chiar si daca-l pui sa candideze la primaria Bucurestiului, iar Terence Stamp, in Siegfried, mai aminteste totusi de colectionarul lui Wyler (ca de generalul Zod mai bine n-ar aminti). Partea proasta, insa, e ca unde vechiul Siegfried fusese la fel de imburdat ca Max Smart, cel de-acum e chiar un negativ feroce si serios - adica, moartea comediei!
Zice-se ca, la o proiectie cu invitati alesi pe spranceana, Mel Brooks, stand el cuminte-n ultimul rand, radea de se prapadea. Ma rog, cand razi ca-l vezi pe comisarul Moldovan cum 13tzametizeaza, macar stii o socoteala - dar cand razi la o un film care se voia comedie... lucrurile nu mai sunt chiar atat de clare! asta se numeste subtilitate.
Este tocmai ceea ce nu reuseste varianta actuala, doar ultima dintr-un lung sir de reincalziri ale delicioasei supe brooksiene peste care s-a asternut, fatal, raceala timpului. Vechiul Get Smart e de vazut si savurat asa cum a fost si este - nu de stors ca o pisica trecuta prin masina de spalat. Pana si Mel Brooks a obosit, cum arata toate filmele lui (putine, har Domnului!) din 1990 incoace - iar scenaristii Tom J. astle si Matt Ember, plus regisorul Peter Segal, nu-s Mel Brooks (obosit sau odihnit) nici macar luati toti trei la un loc. Dealtfel, se observa din primul moment totala lipsa a oricarei afinitati intre ei si filmul original.
Nu l-au inteles, nu l-au simtit, nu le-a placut, s-ar putea chiar nici sa nu-l fi vazut.
in parte, nenorocirea pleaca de la toxica si vicioasa corectitudine politica, moarte sigura pentru orice comedie (si-n genere, pentru orice produs artistic de valoare), necum pentru o parodie cu spioni. Sclipirea troznitoare a serialului din a65 pornea tocmai din umorul sau subversiv totalmente miserupist, care aici nu mai e decat totalmente cumintel. Ca sa n-aiba probleme, realizatorii nici nu se deranjeaza sa reflecte actuala situatie mondiala in materie de operatiuni speciale si spionaj - unul dintre elementele cvasi-obligatorii ale formulei, atat prin ironiile pe care le prilejuieste, cat si, la nivel subiectiv, prin faptul ca spectatorii s-au deprins sa-l astepte; iar cand facem filme derivative (ecranizari, sequels, remake-uri, parodii, etc.), o regula de baza este aceea de a satisface asteptarile publicului. in acest domeniu, originalitatea functioneaza dupa principii aparte!
apoi, daca pe vremuri Max Smart ne facea sa radem cu lacrimi de gloantele pe care le tragea in toate partile, avea n-avea treaba (la un moment dat, impusca scurt un spalator de geamuri fiindca dadea cu buretele de la stanga la dreapta, semn ca era agent K.a.O.S.!), acum nu mai are voie sa traga decat cu iscalitura de la C.N.a., iar egalitarismul feminist niveleaza o droaie de poante asociate cu agentul 99, nedespartita lui partenera. Noroc ca ne-am emancipat pe alte parti, asa ca bancurile sunt vulgare, grosiere - si complet previzibile.
Daca Get Smart cel original avea un haz scaparator, biciuitor, spiritual si subtil, aici ne pomenim aruncati in cea mai crasa categorie: poante cu ragaieli, flatulatii, suturi la boase si, evident, mult sex.
Nici pe partea distributiei lucrurile nu stau mult mai bine. Steve Carrell (care ne-a daruit atatea hohote sanatoase, in Dan in Real Life), aici declara ca nu voia sa ofere o simpla imitatie a lui Don adams - si s-a ferit de el asa de bine, incat o data cu apa a aruncat si pisica din masina de spalat: personajul lui nu are haz, nu e nici cu adevarat stangaci - nici macar nu e un personaj. Daca Don adams fusese ceea ce se cheama un actor comic - suav, candid, impiedicat la modul mladios, Steve Carrell nu reuseste sa alunge senzatia ca e impiedicat de felul lui, la modul lemnos - si atat. anne Hathaway e conventionala la modul cartonos, iar in tandem cu Carrell (ea douazeci si ceva, el patruzeci si altceva), devine o adevarata american Beauty la modul lolitos - chestie care chiar n-avea ce sa caute intr-o asemenea formula. Noroc ca alan arkin e bun chiar si daca-l pui sa candideze la primaria Bucurestiului, iar Terence Stamp, in Siegfried, mai aminteste totusi de colectionarul lui Wyler (ca de generalul Zod mai bine n-ar aminti). Partea proasta, insa, e ca unde vechiul Siegfried fusese la fel de imburdat ca Max Smart, cel de-acum e chiar un negativ feroce si serios - adica, moartea comediei!
Zice-se ca, la o proiectie cu invitati alesi pe spranceana, Mel Brooks, stand el cuminte-n ultimul rand, radea de se prapadea. Ma rog, cand razi ca-l vezi pe comisarul Moldovan cum 13tzametizeaza, macar stii o socoteala - dar cand razi la o un film care se voia comedie... lucrurile nu mai sunt chiar atat de clare! asta se numeste subtilitate.
