Părerea criticului
Filmul începe prin anunţul în care regizorul A.R. Murugadoss ne anunţă cum că este conştient de faptul că şi alte poveşti s-au bazat pe aceleaşi aspecte făcând referire la Memento, şi pe bună dreptate. Celor ce au văzut Memento le va fi imposibil să nu fie indignaţi de asemănările dintre cele două filme… acum dacă a recunoscut şi regizorul ne mai calmăm. La fel cum a recunoscut cum că s-a inspirat pe alocuri din Memento poate la fel de bine putea să recunoască cum că s-a inspirat şi din Unleashed (Danny the Dog) din 2005. Scenele în care bate 15 oameni fără să fie în deplinătatea facultăţilor mentale e o asemănare cel puţin la fel de importantă cu faptul că memoria lui durează doar 15 minute şi că are corpul acoperit cu tatuaje.
Dacă memoria lui Sanjay durează 15 minute, memoria pe care am alocat-o eu pentru filme durează trei ore… filmul ţine trei ore şi cinci minute. Acum ori tai începutul, ori tai puţin din final, ori stau cu carneţelul în mână să mai notez ce şi cum. Asta cu carneţelul nu e ceva rău… înseamnă că filmul este brăzdat de atâtea evenimente că îţi este greu să le ţii socoteala, iar dacă mai pui şi faptul că filmul este un mix de genuri, perspectivele par promiţătoare.
Să vă zic ce se întâmplă. Primele cinci minute din film sunt o dovadă cum că tehnologia a ajuns pââână în India. O fi văzut regizorul „The Matrix” şi a zis: „Da? Credeţi că noi nu putem? Luaţi de-aici grafică). Moftul acesta legat de grafica computerizată şi-l expune în diverse momente din film, uneori reuşeşte să evidenţieze lucruri bune, alteori ba… cum ar fi că scoate în evidenţă over-acting-ul.
Scena de început ni-l prezintă pe Aamir Khan, unul dintre primii trei actori indieni din punctul meu de vedere, după Shahrukh Khan şi Amitabh Bachchan. Dacă Shahrukh este un fel de Johnny Depp al Indiei pentru simplu fapt că cariera lui este un caleidoscop de roluri, şi Amitabh este un fel de Al Pacino al Indiei pentru carisma ce şi-o expune pe parcurscul filmelor, atunci Aamir ar fi un fel de Jude Law, actor în ascensiune, serios şi destul de bun însă nu în orice rol.
Ca toate filmele indiene şi acesta expune o poveste incredibilă, foarte animată şi diversificată. Filmul se împarte în doua părţi una prezentă în care Sanjay-ul lui Aamir Khan este o fiară dezlănţuită dornic de a-şi face dreptate. În calea lui stă o lovitură care i-a provocat daune grave creierului şi din cauza asta reuşeşte să ţină minte doar ultimele 15 minute din viaţă astfel este nevoit să îşi noteze absolut toate locurile, persoanele, gândurile pe unde apucă, cu ajutorul camerei de luat vederi, cu ajutorul tatuajelor… devine un fel de bloc notes cu picioare. A doua parte a filmului este cea retrospectivă ce reiese din agenda lui Sanjay, arată cum a cunoscut-o pe Kalpana, care e motivul care a generat pierderea memoriei. Cele două sunt foarte bine definitivate, chiar prin dată, 21 iunie 2006. Dacă în partea retrospectivă Aamir Khan s-a descurcat de minune, în cea prezentă nu şi-a găsit locul. Nu că nu ar fi un actor bun dar înălţimea de 1,64 m nu prea îi permite să fie fioros, oricât de bun ar fi el ca actor. Trebuia măcar un Salman Khan de 1,73m… actor indian mai înalt n-am găsit. Ok, e musculos… nu ni se explică cum s-a ales cu muşchii respectivi, nici cum a devenit expert în arte marţiale, dar totuşi… Dacă Usain Bolt, campionul mondial şi galactic la sprint fuge cu o viteză de 37,15 km/h, Sanjay sigur depăşeşte limita legală de 50 în scena în care urmăreşte maşina.
La un moment dat, m-am speriat când au început să cânte… mă gândeam „iar mă uit la ăştia cum se învârt pe după copaci?”. Dar nu, nu se învârt după copaci, melodiile sunt un fel de Nicole Scherzinger combinată cu Missy Elliott… destul de digerabile.
Cam primele 15% din film constau din multe scene de bătaie. Am zis să fac şi eu 20 de flotări, doar n-o fi doar Aamir Khan singurul umflat, am zis să fiu în ton cu filmul.
După cele 15% de acţiune, din Van Damme actorul se transformă în Hannah Montana… îmbrăcat în roz, breteluţe şi mai începe şi să cânte…?! Poi şi eu ce fac acum după 20 de flotări? Mă uit cu muşchii încordaţi cum se fâţâie Aamir în maieuri roz? Ok, mi-am adaptat aşteptările… Hannah Montana să fie. Pe când am început să mă obişnuiesc cu rozul iar a început să se bată… Ca să înţelegeţi, cam la 15 procente se schimbă planurile, din prezent în retrospectiv… fix 15%, cred că regizorul a terminat tot la statistică, o fi terminat cu o promoţie înainte să vin eu la FSEGA. Lăsaţi că nu e rău că se joacă cu cronologia, vă antrenaţi atenţia.
Să fim din nou serioşi. Nu am înţeles care e rolul Sunitei în film. De soţie nu era bună că Sanjay de-abia a devenit văduv, de ajutor nu era bună că mai mult încurcă, deci… Pe lângă asta mai e şi foarte enervantă, din cauza ei se întâmplă toate relele. Ba îi pune viaţa în pericol lui Sanjay, ba ei. Mi-am adus aminte de femeile din seria Jurassic Park unde toţi dinozaurii sunt provocaţi de femei… una urlă, alta zbiară, alta fuge… În final mi-a plăcut că a primit o palmă şi i s-a învineţit tot capul , mare palmă a avut cel ce-a lovit-o.
Filmele indiene vor ţine mereu mult, povestea pe care o dezvoltă este, în 90% din cazuri, una foarte complexă aşa cum este cazul şi aici. Să vă fac un rezumat mi-ar lua încă pe atât deci nu se pune problema. Filmul e un fel de Memento mai romantic, la fel cum Asoka a fost un fel de Gladiator mai romantic. Luaţi-l cu încredere, este bun… puteţi să vă uitaţi la el cu prietenul/ prietena… băiatul se uită la partea u bătaia, fata la cea cu pupăturile. Pot să spun că povestea a fost fabuloasă însă cântecele au cam detensionat situaţia. În compoziţia filmului intră următoarele genuri… ţineţi-vă bine: acţiune, romantic, dramă, thriller, mister, dragoste. Nu e toată lumea la fel de critică la adresa filmelor aşa cum sunt eu deci s-ar putea să vi se pară chiar genial, şi eu vi-l recomand.
Dacă memoria lui Sanjay durează 15 minute, memoria pe care am alocat-o eu pentru filme durează trei ore… filmul ţine trei ore şi cinci minute. Acum ori tai începutul, ori tai puţin din final, ori stau cu carneţelul în mână să mai notez ce şi cum. Asta cu carneţelul nu e ceva rău… înseamnă că filmul este brăzdat de atâtea evenimente că îţi este greu să le ţii socoteala, iar dacă mai pui şi faptul că filmul este un mix de genuri, perspectivele par promiţătoare.
Să vă zic ce se întâmplă. Primele cinci minute din film sunt o dovadă cum că tehnologia a ajuns pââână în India. O fi văzut regizorul „The Matrix” şi a zis: „Da? Credeţi că noi nu putem? Luaţi de-aici grafică). Moftul acesta legat de grafica computerizată şi-l expune în diverse momente din film, uneori reuşeşte să evidenţieze lucruri bune, alteori ba… cum ar fi că scoate în evidenţă over-acting-ul.
Scena de început ni-l prezintă pe Aamir Khan, unul dintre primii trei actori indieni din punctul meu de vedere, după Shahrukh Khan şi Amitabh Bachchan. Dacă Shahrukh este un fel de Johnny Depp al Indiei pentru simplu fapt că cariera lui este un caleidoscop de roluri, şi Amitabh este un fel de Al Pacino al Indiei pentru carisma ce şi-o expune pe parcurscul filmelor, atunci Aamir ar fi un fel de Jude Law, actor în ascensiune, serios şi destul de bun însă nu în orice rol.
Ca toate filmele indiene şi acesta expune o poveste incredibilă, foarte animată şi diversificată. Filmul se împarte în doua părţi una prezentă în care Sanjay-ul lui Aamir Khan este o fiară dezlănţuită dornic de a-şi face dreptate. În calea lui stă o lovitură care i-a provocat daune grave creierului şi din cauza asta reuşeşte să ţină minte doar ultimele 15 minute din viaţă astfel este nevoit să îşi noteze absolut toate locurile, persoanele, gândurile pe unde apucă, cu ajutorul camerei de luat vederi, cu ajutorul tatuajelor… devine un fel de bloc notes cu picioare. A doua parte a filmului este cea retrospectivă ce reiese din agenda lui Sanjay, arată cum a cunoscut-o pe Kalpana, care e motivul care a generat pierderea memoriei. Cele două sunt foarte bine definitivate, chiar prin dată, 21 iunie 2006. Dacă în partea retrospectivă Aamir Khan s-a descurcat de minune, în cea prezentă nu şi-a găsit locul. Nu că nu ar fi un actor bun dar înălţimea de 1,64 m nu prea îi permite să fie fioros, oricât de bun ar fi el ca actor. Trebuia măcar un Salman Khan de 1,73m… actor indian mai înalt n-am găsit. Ok, e musculos… nu ni se explică cum s-a ales cu muşchii respectivi, nici cum a devenit expert în arte marţiale, dar totuşi… Dacă Usain Bolt, campionul mondial şi galactic la sprint fuge cu o viteză de 37,15 km/h, Sanjay sigur depăşeşte limita legală de 50 în scena în care urmăreşte maşina.
La un moment dat, m-am speriat când au început să cânte… mă gândeam „iar mă uit la ăştia cum se învârt pe după copaci?”. Dar nu, nu se învârt după copaci, melodiile sunt un fel de Nicole Scherzinger combinată cu Missy Elliott… destul de digerabile.
Cam primele 15% din film constau din multe scene de bătaie. Am zis să fac şi eu 20 de flotări, doar n-o fi doar Aamir Khan singurul umflat, am zis să fiu în ton cu filmul.
După cele 15% de acţiune, din Van Damme actorul se transformă în Hannah Montana… îmbrăcat în roz, breteluţe şi mai începe şi să cânte…?! Poi şi eu ce fac acum după 20 de flotări? Mă uit cu muşchii încordaţi cum se fâţâie Aamir în maieuri roz? Ok, mi-am adaptat aşteptările… Hannah Montana să fie. Pe când am început să mă obişnuiesc cu rozul iar a început să se bată… Ca să înţelegeţi, cam la 15 procente se schimbă planurile, din prezent în retrospectiv… fix 15%, cred că regizorul a terminat tot la statistică, o fi terminat cu o promoţie înainte să vin eu la FSEGA. Lăsaţi că nu e rău că se joacă cu cronologia, vă antrenaţi atenţia.
Să fim din nou serioşi. Nu am înţeles care e rolul Sunitei în film. De soţie nu era bună că Sanjay de-abia a devenit văduv, de ajutor nu era bună că mai mult încurcă, deci… Pe lângă asta mai e şi foarte enervantă, din cauza ei se întâmplă toate relele. Ba îi pune viaţa în pericol lui Sanjay, ba ei. Mi-am adus aminte de femeile din seria Jurassic Park unde toţi dinozaurii sunt provocaţi de femei… una urlă, alta zbiară, alta fuge… În final mi-a plăcut că a primit o palmă şi i s-a învineţit tot capul , mare palmă a avut cel ce-a lovit-o.
Filmele indiene vor ţine mereu mult, povestea pe care o dezvoltă este, în 90% din cazuri, una foarte complexă aşa cum este cazul şi aici. Să vă fac un rezumat mi-ar lua încă pe atât deci nu se pune problema. Filmul e un fel de Memento mai romantic, la fel cum Asoka a fost un fel de Gladiator mai romantic. Luaţi-l cu încredere, este bun… puteţi să vă uitaţi la el cu prietenul/ prietena… băiatul se uită la partea u bătaia, fata la cea cu pupăturile. Pot să spun că povestea a fost fabuloasă însă cântecele au cam detensionat situaţia. În compoziţia filmului intră următoarele genuri… ţineţi-vă bine: acţiune, romantic, dramă, thriller, mister, dragoste. Nu e toată lumea la fel de critică la adresa filmelor aşa cum sunt eu deci s-ar putea să vi se pară chiar genial, şi eu vi-l recomand.
