Părerea criticului
Jason Reitman, fiul regizorului „Ghostbusters” (1984), livrează un sequel senzaționalist, în care vânătorii de fantome sunt niște copii curioși și curajoși
Într-un excelent eseu video, Evan Pushak (cunoscut ca Nerdwriter) vorbește despre trendul remake-urilor, al sequel-urilor și al prequel-urilor pe care Hollywood-ul le tot servește de o vreme încoace. El le numește „weaponized intertextualities / intertextualități înarmate” – adică trimiteri nostalgice la universurile consacrate ale marilor francize cinematografice, gândite să stârnească o anume satisfacție în rândul spectatorilor, ca atunci când revezi celebra navă Millenium Falcon din Star Wars în The Rise of Skywalker și ai un scurt déjà vu al întregii povești a navei. Însă din ce în ce mai des, aceste referințe intertextuale pot deveni un substitut dramaturgic, ca în trilogia Hobbitul, când apare Sauron doar de dragul de a-ți recapitula tot ce știi despre el din Stăpânul Inelelor, cu toate că n-are niciun rol prezența lui acolo. Probabil că nicăieri nu e mai abundent folosită această tehnică ca în Ghostbusters: Afterlife, care se prinde ca un parazit de farmecul originalului din 1984.
După un prolog intens care stabilește linia fină dintre lumea viilor și a adormiților, urmărim povestea unei mame singure, împreună cu cei doi copii ai ei, care sunt evacuați din apartamentul lor, fiind nevoiți să se mute la ferma intrată în paragină a tatălui, respectiv bunicului lor absent și misterios. Cei trei se acomodează greoi cu noua pustietate rurală, unde încearcă să își refacă viața, urmând să descopere adevăratul motiv pentru care tatăl/bunicul lor se retrăsese acolo, unde ajunsese să fie privit ca un bătrân nebun.
Phoebe (Mckenna Grace), fetița de 12 ani, este un copil genial și introvertit, înzestrat cu aptitudini precoce pentru știință, dar cu un repertoriu întreg de glume proaste. Nu pare să aibă nevoie de școala de vară la care o trimite mama ei, însă acolo se împrietenește cu un puști care își spune Podcast, pentru că mereu ține un microfon în mână și face podcasturi despre conspirații și evenimente supranaturale. Trevor (Finn Wolfhard), fratele lui Phoebe, este un adolescent timid, pasionat de mecanică auto, care se angajează la un restaurant doar pentru a fi în prezența lui Lucky (Celeste O'Connor), o chelneriță mai mare ca el, care îl cam ia peste picior pe tânărul înamorat, însă treptat ajunge să îl simpatizeze.
Mama celor doi frați, Callie (talentata Carrie Coon), va fi și ea curtată de către Grooberson (Paul Rudd), profesorul școlii de vară, un individ inteligent și carismatic, dar ușor flegmatic, care le pune elevilor casete VHS cu filme horror ca să își vadă de studiile lui despre dubioasa efervescență seismică din Oklahoma, fiindcă întregul ținut este zguduit zilnic de câte un cutremur inexplicabil.
Treptat, tinerii urmează să descopere nu numai că ferma bunicului lor nu este ceea ce pare, ci și că întreaga planetă este amenințată de către spectrele cutremurătoare ale trecutului, care țin să iasă la suprafață într-o adevărată desfășurare cataclismică, similară evenimentelor din Manhattan, dar de o anvergură care pune la încercare nebănuita moștenire a familiei.
Regizorul Jason Reitman (Juno, Up in the Air) a preluat la rândul lui această franciză ca pe o moștenire, fiind fiul lui Ivan Reitman, cel care a regizat Ghostbusters-ul original. Aici, Jason s-a folosit de o întreagă stilistică a nostalgiei pentru a șterge praful de pe tot arsenalul original anti-fantome, în frunte cu mașina cu numărul ECTO-1, detectoarele și capcanele de fantome, precum și armele protonice care înlănțuie spiritele rele, urmând să fie refolosite în niște secvențe de acțiune palpitante.
Jason Reitman a preluat anumite elemente stilistice ale unor regizori precum Steven Spielberg sau M. Night Shyamalan pentru a insufla acel mister al spațiilor insulare și fantomatice descoperite de către copii, într-o cheie neo-gotică Hollywoodiană, însă ce e straniu la această poveste cu fantome este că toate personajele reacționează cu o neverosimilă indiferență când văd pentru prima dată în viața lor o apariție supranaturală, trecând repede peste ceea ce în mod normal i-ar lăsa complet năuci.
Altfel, farmecul francizei Ghostbusters este că ne face cunoștință cu fantome inițial năzdrăvane și amuzante, care abia ulterior devin periculoase, pendulând între o comedie duminicală de acțiune și un horror blând. Din acest punct de vedere, Ghostbusters: Afterlife păstrează din magia originalului, iar faptul că acțiunea e centrată pe o poveste a copiilor completează bine perspectiva adulților din original, însă nu propune, ca acolo, un comentariu politic. În filmul din 1984, cei patru vânători de fantome sunt niște oameni de știință excluși din mediul academic, care își pornesc propria lor afacere experimentală și bizară, întâmpinând nenumărate obstacole (mai ales din partea statului), chiar dacă mica lor întreprindere propune singura formă de salvare a omenirii. Este vorba, așadar, despre lupta sectorului privat de a se lansa în lume (în acel caz, în epoca administrației lui Ronald Reagan), pe când în Ghostbusters: Afterlife, senzaționalismul SF al luptelor cu spectrele mâncăcioase și reiterările întregului univers al seriei, în care personajele revăd inclusiv porțiuni de pe Youtube din filmul original, ca apoi cei patru vânători retrași să apară într-un cameo satisfăcător la final, taie orice posibil comentariu sociopolitic. Așa că după ce vezi acest sequel, sigur o să îți vină chef să deschizi și tu Youtube-ul (unde se găsește în întregime Ghostbuster-ul din 1984) și să compari singur cele două filme.
Într-un excelent eseu video, Evan Pushak (cunoscut ca Nerdwriter) vorbește despre trendul remake-urilor, al sequel-urilor și al prequel-urilor pe care Hollywood-ul le tot servește de o vreme încoace. El le numește „weaponized intertextualities / intertextualități înarmate” – adică trimiteri nostalgice la universurile consacrate ale marilor francize cinematografice, gândite să stârnească o anume satisfacție în rândul spectatorilor, ca atunci când revezi celebra navă Millenium Falcon din Star Wars în The Rise of Skywalker și ai un scurt déjà vu al întregii povești a navei. Însă din ce în ce mai des, aceste referințe intertextuale pot deveni un substitut dramaturgic, ca în trilogia Hobbitul, când apare Sauron doar de dragul de a-ți recapitula tot ce știi despre el din Stăpânul Inelelor, cu toate că n-are niciun rol prezența lui acolo. Probabil că nicăieri nu e mai abundent folosită această tehnică ca în Ghostbusters: Afterlife, care se prinde ca un parazit de farmecul originalului din 1984.
După un prolog intens care stabilește linia fină dintre lumea viilor și a adormiților, urmărim povestea unei mame singure, împreună cu cei doi copii ai ei, care sunt evacuați din apartamentul lor, fiind nevoiți să se mute la ferma intrată în paragină a tatălui, respectiv bunicului lor absent și misterios. Cei trei se acomodează greoi cu noua pustietate rurală, unde încearcă să își refacă viața, urmând să descopere adevăratul motiv pentru care tatăl/bunicul lor se retrăsese acolo, unde ajunsese să fie privit ca un bătrân nebun.
Phoebe (Mckenna Grace), fetița de 12 ani, este un copil genial și introvertit, înzestrat cu aptitudini precoce pentru știință, dar cu un repertoriu întreg de glume proaste. Nu pare să aibă nevoie de școala de vară la care o trimite mama ei, însă acolo se împrietenește cu un puști care își spune Podcast, pentru că mereu ține un microfon în mână și face podcasturi despre conspirații și evenimente supranaturale. Trevor (Finn Wolfhard), fratele lui Phoebe, este un adolescent timid, pasionat de mecanică auto, care se angajează la un restaurant doar pentru a fi în prezența lui Lucky (Celeste O'Connor), o chelneriță mai mare ca el, care îl cam ia peste picior pe tânărul înamorat, însă treptat ajunge să îl simpatizeze.
Mama celor doi frați, Callie (talentata Carrie Coon), va fi și ea curtată de către Grooberson (Paul Rudd), profesorul școlii de vară, un individ inteligent și carismatic, dar ușor flegmatic, care le pune elevilor casete VHS cu filme horror ca să își vadă de studiile lui despre dubioasa efervescență seismică din Oklahoma, fiindcă întregul ținut este zguduit zilnic de câte un cutremur inexplicabil.
Treptat, tinerii urmează să descopere nu numai că ferma bunicului lor nu este ceea ce pare, ci și că întreaga planetă este amenințată de către spectrele cutremurătoare ale trecutului, care țin să iasă la suprafață într-o adevărată desfășurare cataclismică, similară evenimentelor din Manhattan, dar de o anvergură care pune la încercare nebănuita moștenire a familiei.
Regizorul Jason Reitman (Juno, Up in the Air) a preluat la rândul lui această franciză ca pe o moștenire, fiind fiul lui Ivan Reitman, cel care a regizat Ghostbusters-ul original. Aici, Jason s-a folosit de o întreagă stilistică a nostalgiei pentru a șterge praful de pe tot arsenalul original anti-fantome, în frunte cu mașina cu numărul ECTO-1, detectoarele și capcanele de fantome, precum și armele protonice care înlănțuie spiritele rele, urmând să fie refolosite în niște secvențe de acțiune palpitante.
Jason Reitman a preluat anumite elemente stilistice ale unor regizori precum Steven Spielberg sau M. Night Shyamalan pentru a insufla acel mister al spațiilor insulare și fantomatice descoperite de către copii, într-o cheie neo-gotică Hollywoodiană, însă ce e straniu la această poveste cu fantome este că toate personajele reacționează cu o neverosimilă indiferență când văd pentru prima dată în viața lor o apariție supranaturală, trecând repede peste ceea ce în mod normal i-ar lăsa complet năuci.
Altfel, farmecul francizei Ghostbusters este că ne face cunoștință cu fantome inițial năzdrăvane și amuzante, care abia ulterior devin periculoase, pendulând între o comedie duminicală de acțiune și un horror blând. Din acest punct de vedere, Ghostbusters: Afterlife păstrează din magia originalului, iar faptul că acțiunea e centrată pe o poveste a copiilor completează bine perspectiva adulților din original, însă nu propune, ca acolo, un comentariu politic. În filmul din 1984, cei patru vânători de fantome sunt niște oameni de știință excluși din mediul academic, care își pornesc propria lor afacere experimentală și bizară, întâmpinând nenumărate obstacole (mai ales din partea statului), chiar dacă mica lor întreprindere propune singura formă de salvare a omenirii. Este vorba, așadar, despre lupta sectorului privat de a se lansa în lume (în acel caz, în epoca administrației lui Ronald Reagan), pe când în Ghostbusters: Afterlife, senzaționalismul SF al luptelor cu spectrele mâncăcioase și reiterările întregului univers al seriei, în care personajele revăd inclusiv porțiuni de pe Youtube din filmul original, ca apoi cei patru vânători retrași să apară într-un cameo satisfăcător la final, taie orice posibil comentariu sociopolitic. Așa că după ce vezi acest sequel, sigur o să îți vină chef să deschizi și tu Youtube-ul (unde se găsește în întregime Ghostbuster-ul din 1984) și să compari singur cele două filme.
