Părerea criticului
Dario la ora Sergiului
...Te-apucă giallea!
*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***
Giallo (adică "galben") este atuncea când italienii fac film sau text cu crimă şi mister de trei lulele, cum tipăreau ei spre finele lu' «les années folles» în broşurele cu hârtie nerafinată, gălbioară deci, taman ca faimoasele pulp-uri de peste gârlă. Drept e că anglofonii folosesc în sens mai larg atributul yellow, îmbrăţişând cu el şi povestirile cu elemente horror sau erotice.
Pornind de-aici, italienii au dezvoltat în anii şaizeci şi un gen cinematografic, reprezentat mai cu seamă de Sergio Martino, Lucio Fulci, Mario Brava şi Dario Argento - semnatarul irezistibilei comedii totalmente involuntare pe care am avut satisfacţia perversă de a o degusta azi.
N-o să detaliez aici filmografia lui Dario Argento (douăzeci şi unu de filme în patruzeci de ani, dominate de celebrul "Suspiria" - 1977), mărginindu-mă să spun doar atât: din partea unui realizator consacrat ca luminar al genului galben (mai ales de orientare horror), ne-am aştepta măcar la o stăpânire corectă şi serioasă a reţetarului tipic - cu atât mai mult cu cât alegerea etichetei, aici, pe post de titlu, sugerează un fel de film arhetipal, un "giallo" al tuturor "galbenelor". Din păcate, rezultatul se situează exact la polul opus: nu numai tot ce poate avea mai rău genul în sine, ci şi filmul ca artă (ori măcar meserie) la modul cel mai general. Un model nu de "aşa nu", ci de "fugi de-aici până nu-ţi dau cu ceva-n cap!"
De ce "giallo", în primul rând (în afara ambiţiei năroade de a încropi un film emblematic când n-ai nici cu ce, nici de unde)? Păi creminalu' suferă de ficat, aşa că are-o tentă de gălbinare peste tot (faţă, ten, gură...), şi mai e şi urât din născare, aşa că-n copilărie toţi fac mişto de el scandându-i "Giallo, Giallo!", până i se-nfige trauma-n suptconştient şi face din el ucigaş în serie de gagici mişto - că, mă-nţelegi, el "urăşte tot ce-i frumos"! (Să fim serioşi: nici Liam Riccardo, puştiul care-l joacă în copilărie, nici Adrien Brody machiat, nu arată mai mult decât modic de urâţel. Slavă Domnului, lumea e plină de urâtanii şi mai şi, fără ca vreuna s-o dea pe ripperisme din cauza asta.) Ba mai mult, penultima victimă (sau ultima, dacă e s-o luăm pe muritelea), să vezi şi să nu crezi, deşi ar fi trebuit să fie de mult o cadavră cuminte la ora-ceea, se reanimă brusc sub ochii poliţiei care tocmai prelucrează câmpul infracţional, fix atâta cât să zică "galben, galben!" în limba lui Kurosawa (că era aşa, mai japoneză de felu-i), după care-i vine mintea la cap în fine şi dă şi ea colţu'. La care, să vezi şi să nu crezi, numai ce le pică amicilor fisa: "Galben - păi e clar! E cu ficatu'!" şi tuleo la spital - unde, în timp ce se porcăiesc ca la uşa Zăbrăuţului cu-o soră pusă pe respectat confidenţialitatea, ce să vezi (şi să nu crezi), tocmai trecea pe-acolo mişelul, la tratament - şi când i-aude, evident s-o ia la sănătoasa-n văzu' lumii, ca să fie clar că de el era vorba! Adică, logică de copil de generală care se joacă de-a Garcea şi oltenii.
Şi de ce Giallo în al doilea rând?
Păi fiindcă dobitocenia de mai sus e doar începutul.
Tot scenariul, tot, e de-un diletantism haotic mai rău ca la Eugen Şerbănescu - pe ambele planuri. Şi ca povestire poliţistă în sine, şi la nivelul dramaturgici cinematografice. Nici n-ai zice să acelaşi Dario Argento (mult mai prolific ca scenarist - a scris patruzeci de scenarii în tot atâţia ani plus patru) ar fi conceput în 1968 plotul de la "C'era una volta il West" - ce-i drept, cu Bertolucci şi Leone alături, aşa că s-ar putea să nu se ştie... şi ce-i la fel de drept, nici de data asta, aflat taman în extrema opusă, n-a comis-o singur, ci combinat cu debutantul Jim Agnew şi televizomanul Sean Keller - care are la activ trei scripturi (c-un mamut, un grifon şi-un kraken (zis şi "tentaculele din adânc", că dacă-i zicea "ciripiturile din corcoduş", nu mai înţelegea nimeni nimica) adică meserie, tată, ce, ne-ncurcăm aicea?. Cel mai probabil, Dario le-a zis: "Deci, copii, oameni v-am făcut! Însăilaţi şi voi acolo ce vă duce mintea, eu pun pilele, şi banii-i facem pe din trei, să vă rămână şi vouă de-un suc..." Ce, 'i prima oară...?
Aşadar, pe seama aburelii de text după care au filmat, s-ar putea glosa o grămadă - nu în sens didactic, gen "aşa nu" (am zis şi mai sus că nu e cazul, fiindcă nici chiar studenţii lui Duduş Cernat n-ar funcţiona pe asemenea paliere), ci în context caterincos: râzi de te prăpădeşti. Orice logică se duce-n brânză, dar melodrama tântă vibrează adânc. Ia şi niscai exemple: anchetatorul, inspector Enzo Avolfi, e un mizantrop obsedat şi neortodox, care sălăşluieşte 24/24 7/7 în beciurile poliţiei, cu voie de la stăpânire că se ştie că le rezolvă pe toate. Primele lui zece minute de fiinţare pe ecran compactează o incredibilă colecţie de clişee ale schemei de personaj. Nici nu purcede bine la treabă, pe urmele serial killerului taximetrist (că reclamanta, Linda, auzise la telefon un crâmpei din ce şi cum, şi ştia că soră-sa era-n taxi când cu chestia), că ce să vezi şi să nu crezi, se trezeşte c-un taxi pe urme! Dă să scape de el, ăla nu şi nu. La care, convins că-i însuşi criminalul, care-l urmărea ca să fie cât mai strigător la ochi (cum zicea un june corporatist în acceleratul de Timishort, acu' aproape-o lună), pune-o frână bruscă şi coboară să-l ia la trei păzeşte. Când colo, să vezi şi să nu crezi, cine apare de pe bancheta din spate a taximetărului? Nimeni alta decât Linda, care n-avea încredere să-l lase-n puii lui să-şi facă treaba şi voia să se convingă că şi-o face bine! Şi-acuma, atenţion!
EL: - Ţi-am zis să stai acasă şi s-aştepţi!
EA: - Mi-a răpit sora! Ea e tot ce am!
EL: - Bine, hai.
(Să n-am ambiţie dacă vă mint!)
Despre îmbârligătura (că twist nu pot să-i zic) de la spital, v-am povestit mai sus. De altfel, cam asta e regula de bază a întregii poveşti: tot ce vrea muşchii lui Dario să se-ntâmple, se-ntâmplă; tot ce nu, nu. Nu vrea muşchii să poată evada fătucile? Nu poate. Vrea muşchii? Iaca poate - numa' ce-o vezi că-şi iese din frânghii şi pe-aci ţi-e drumu'! Da' chilăru', lipa-lipa după ea. Fata, care nu ştia locurile, ajunge la o uşă legată cu lanţ. Chilăru', care ştia locurile, nu mai ajunge, rătăcit cine ştie pe unde. Ce credeţi că face fata? Împinge uşa ia atâta cât îi permite lanţu', se strecoară prin crăpătură încăpând la fix, şi du-te, duluţă (într-un singur cadru, nu prea lung)! Păi mă Dario, suflete, la ce să-i mai bagii duduii-n drum uşă cu lanţ, când ea o rezolvă ca pe-o uşă fără lanţ? Dacă tot ai pus-o, pana mea, fă şi tu acolo să nu-ncapă, să se strofoace, auleo vine ăla, hai totuşi, îgh, îîîgh, se screme să se-nghesuie, ăla vine vine vine, fata dă jos un strat de chele, două, trei, şi pân-la urmă julită şi-nsângerată numa' ce face zdup în partea cealaltă, care Flavio (cremenalu') boinggg! un cap în uşă - da' prea târziu, şi ce ne facem, că el e mai dulăpos de constituţie şi nu-ncape...! Aşa se filează cartea, Argentică tată, nu pac uşa şi ţuşti fuga.
Alta bună de tot: Avolfi s-a făcut inspector de din-ăia fiindcă-n frageda pruncie un alt Râmaru italian n-avu de lucru, se băgă-n casă când plecau musafirii şi-i căsăpi muica drept sub ochii lui. Crescând băietul, îl recunoscu-n persoana unui măcelar, aşa că-ntr-o zi, la ceas târziu când seara lin coboară, i se vârî-n prăvălie şi nu se lăsă până nu-l făcu chisăliţă c-un toroipan, punându-i punctele pe ü cu cuţitu' de bucătărie-n piept - totul, sub privirile părinteşti ale unui poliţist care tocmai se nimerise să treacă pe stradă şi, văzând ce se-ntâmpla, se oprise şi el să caşte gura prin vitrină. Şi dacă credeţi că asta-i culmea ridicolului, aflaţi dar de la mine că cuvântul din poveste şi mai tont de-atâta este: gaborul "îl înţelege" (închei citatul) şi-l îndrumă să se facă şi el poliţist când o să fie mare. Şi-ncheind la rându-i povestirea, protogogonistul conchide scoţându-le din puţul gândirii ca mărgelele pe aţă: "În ziua aia, s-a rupt ceva în mine..." (Pauză de efect.) "De-atunci, n-am mai fost acelaşi..." (Pauză de gândire.) "Viaţa mea n-a mai fost aceeaşi." (Pauză de-o băşină.) "Asta e. În viaţă faci ceea ce ai de făcut." (Pauză de tot.)
Alta - pastişă după "Silence of the lambs": Avolfi ajunge acasă la Flavio tavan în timp ce ăla îşi măcelărea puţin prizoniera. Montaj paralel, chestii-socoteli - şi deodată, zbârci, nu era-n acelaşi loc! Era-n altul. Noroc că nu i-a ieşit deloc suspansul, c-atunci chiar am fi avut de ce să fim decepţionaţi.
De fapt, suspansul nu funcţionează nicăieri şi de nici o culoare; totul e plat, telefonat, previzibil, precogniţionat - inclusiv fâsul din final, cu caraliul care-o aude smiorcăind dintr-un portbagaj şi când se uită mai bine vede o băltocuţă de sânge între roţile posterioare ale maşinii, de zici că-i venise ciclul şi-ncepe genericul final.
În schimb, moş Dario, chit c-a ajuns cam pe la ceasul lui Sergiu al nostru, bate adânc: dacă n-aţi observat, vă mai spun odată - numele ăluia răul (Flavio) şi al lu' ăla bunu' (Avolfi) e anagramă, dom'le! Ba încă şi actoru-i acelaşi - Adrien Brody-n dublu rol, fără nici un kickirez. Sau, poate un skepsys tot să aibe... Ce să vezi (...şi să nu crezi - vedeţi că ştiţi?), cu tot Oscarul lui din 2003, Adi izbuteşte nesperata izbândă de a demonstra cât de prost poate să joace, când personaju-i scris cu picioarele, şi indicaţiile de regie-s date cu curu'. Avolfi e unul dintre cei mai căzniţi să fie originali şi picaţi în platitudine şi falsitate poliţişti de cinema ai tuturor timpurilor - în schimb, huiduma aia de Flavio măcar ca actorie are un fel de licăr... Şi, mă rog, înainte de final, când crede că Avolfi a dat-o-n bară definitiv şi soră-sa va da-n primire la fel de permanent, Linda zbiară pe urmele-i: "Criminalule! Eşti la fel de rău ca el!" şi vajnicul inspector, deşi nu-ncetineşte pasul, are chipul brăzdat de-adânci remuşcături...
Cu aceeaşi performanţă de tristă notorietate (nu) se poate lăuda Emmanuelle Seigner, de parcă nu ea ne-ar fi regalat cu două roluri excelente, acum trei ani. Doar Elsa Pataki are cât de cât credibilitate, că tot nu face mai nimic altceva decât să urle, să-njure, să ameninţe, să plângă şi să-l bage-n mă-sa pe Flavio în timp ce ăla-i ciumpăveşte câte-un deşt.
Păi să nu te-apuce giallea?
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
26 mai, 2010
Bucureşti, România
...Te-apucă giallea!
*** ATENŢIE!!! Conţine spoilere! ***
Giallo (adică "galben") este atuncea când italienii fac film sau text cu crimă şi mister de trei lulele, cum tipăreau ei spre finele lu' «les années folles» în broşurele cu hârtie nerafinată, gălbioară deci, taman ca faimoasele pulp-uri de peste gârlă. Drept e că anglofonii folosesc în sens mai larg atributul yellow, îmbrăţişând cu el şi povestirile cu elemente horror sau erotice.
Pornind de-aici, italienii au dezvoltat în anii şaizeci şi un gen cinematografic, reprezentat mai cu seamă de Sergio Martino, Lucio Fulci, Mario Brava şi Dario Argento - semnatarul irezistibilei comedii totalmente involuntare pe care am avut satisfacţia perversă de a o degusta azi.
N-o să detaliez aici filmografia lui Dario Argento (douăzeci şi unu de filme în patruzeci de ani, dominate de celebrul "Suspiria" - 1977), mărginindu-mă să spun doar atât: din partea unui realizator consacrat ca luminar al genului galben (mai ales de orientare horror), ne-am aştepta măcar la o stăpânire corectă şi serioasă a reţetarului tipic - cu atât mai mult cu cât alegerea etichetei, aici, pe post de titlu, sugerează un fel de film arhetipal, un "giallo" al tuturor "galbenelor". Din păcate, rezultatul se situează exact la polul opus: nu numai tot ce poate avea mai rău genul în sine, ci şi filmul ca artă (ori măcar meserie) la modul cel mai general. Un model nu de "aşa nu", ci de "fugi de-aici până nu-ţi dau cu ceva-n cap!"
De ce "giallo", în primul rând (în afara ambiţiei năroade de a încropi un film emblematic când n-ai nici cu ce, nici de unde)? Păi creminalu' suferă de ficat, aşa că are-o tentă de gălbinare peste tot (faţă, ten, gură...), şi mai e şi urât din născare, aşa că-n copilărie toţi fac mişto de el scandându-i "Giallo, Giallo!", până i se-nfige trauma-n suptconştient şi face din el ucigaş în serie de gagici mişto - că, mă-nţelegi, el "urăşte tot ce-i frumos"! (Să fim serioşi: nici Liam Riccardo, puştiul care-l joacă în copilărie, nici Adrien Brody machiat, nu arată mai mult decât modic de urâţel. Slavă Domnului, lumea e plină de urâtanii şi mai şi, fără ca vreuna s-o dea pe ripperisme din cauza asta.) Ba mai mult, penultima victimă (sau ultima, dacă e s-o luăm pe muritelea), să vezi şi să nu crezi, deşi ar fi trebuit să fie de mult o cadavră cuminte la ora-ceea, se reanimă brusc sub ochii poliţiei care tocmai prelucrează câmpul infracţional, fix atâta cât să zică "galben, galben!" în limba lui Kurosawa (că era aşa, mai japoneză de felu-i), după care-i vine mintea la cap în fine şi dă şi ea colţu'. La care, să vezi şi să nu crezi, numai ce le pică amicilor fisa: "Galben - păi e clar! E cu ficatu'!" şi tuleo la spital - unde, în timp ce se porcăiesc ca la uşa Zăbrăuţului cu-o soră pusă pe respectat confidenţialitatea, ce să vezi (şi să nu crezi), tocmai trecea pe-acolo mişelul, la tratament - şi când i-aude, evident s-o ia la sănătoasa-n văzu' lumii, ca să fie clar că de el era vorba! Adică, logică de copil de generală care se joacă de-a Garcea şi oltenii.
Şi de ce Giallo în al doilea rând?
Păi fiindcă dobitocenia de mai sus e doar începutul.
Tot scenariul, tot, e de-un diletantism haotic mai rău ca la Eugen Şerbănescu - pe ambele planuri. Şi ca povestire poliţistă în sine, şi la nivelul dramaturgici cinematografice. Nici n-ai zice să acelaşi Dario Argento (mult mai prolific ca scenarist - a scris patruzeci de scenarii în tot atâţia ani plus patru) ar fi conceput în 1968 plotul de la "C'era una volta il West" - ce-i drept, cu Bertolucci şi Leone alături, aşa că s-ar putea să nu se ştie... şi ce-i la fel de drept, nici de data asta, aflat taman în extrema opusă, n-a comis-o singur, ci combinat cu debutantul Jim Agnew şi televizomanul Sean Keller - care are la activ trei scripturi (c-un mamut, un grifon şi-un kraken (zis şi "tentaculele din adânc", că dacă-i zicea "ciripiturile din corcoduş", nu mai înţelegea nimeni nimica) adică meserie, tată, ce, ne-ncurcăm aicea?. Cel mai probabil, Dario le-a zis: "Deci, copii, oameni v-am făcut! Însăilaţi şi voi acolo ce vă duce mintea, eu pun pilele, şi banii-i facem pe din trei, să vă rămână şi vouă de-un suc..." Ce, 'i prima oară...?
Aşadar, pe seama aburelii de text după care au filmat, s-ar putea glosa o grămadă - nu în sens didactic, gen "aşa nu" (am zis şi mai sus că nu e cazul, fiindcă nici chiar studenţii lui Duduş Cernat n-ar funcţiona pe asemenea paliere), ci în context caterincos: râzi de te prăpădeşti. Orice logică se duce-n brânză, dar melodrama tântă vibrează adânc. Ia şi niscai exemple: anchetatorul, inspector Enzo Avolfi, e un mizantrop obsedat şi neortodox, care sălăşluieşte 24/24 7/7 în beciurile poliţiei, cu voie de la stăpânire că se ştie că le rezolvă pe toate. Primele lui zece minute de fiinţare pe ecran compactează o incredibilă colecţie de clişee ale schemei de personaj. Nici nu purcede bine la treabă, pe urmele serial killerului taximetrist (că reclamanta, Linda, auzise la telefon un crâmpei din ce şi cum, şi ştia că soră-sa era-n taxi când cu chestia), că ce să vezi şi să nu crezi, se trezeşte c-un taxi pe urme! Dă să scape de el, ăla nu şi nu. La care, convins că-i însuşi criminalul, care-l urmărea ca să fie cât mai strigător la ochi (cum zicea un june corporatist în acceleratul de Timishort, acu' aproape-o lună), pune-o frână bruscă şi coboară să-l ia la trei păzeşte. Când colo, să vezi şi să nu crezi, cine apare de pe bancheta din spate a taximetărului? Nimeni alta decât Linda, care n-avea încredere să-l lase-n puii lui să-şi facă treaba şi voia să se convingă că şi-o face bine! Şi-acuma, atenţion!
EL: - Ţi-am zis să stai acasă şi s-aştepţi!
EA: - Mi-a răpit sora! Ea e tot ce am!
EL: - Bine, hai.
(Să n-am ambiţie dacă vă mint!)
Despre îmbârligătura (că twist nu pot să-i zic) de la spital, v-am povestit mai sus. De altfel, cam asta e regula de bază a întregii poveşti: tot ce vrea muşchii lui Dario să se-ntâmple, se-ntâmplă; tot ce nu, nu. Nu vrea muşchii să poată evada fătucile? Nu poate. Vrea muşchii? Iaca poate - numa' ce-o vezi că-şi iese din frânghii şi pe-aci ţi-e drumu'! Da' chilăru', lipa-lipa după ea. Fata, care nu ştia locurile, ajunge la o uşă legată cu lanţ. Chilăru', care ştia locurile, nu mai ajunge, rătăcit cine ştie pe unde. Ce credeţi că face fata? Împinge uşa ia atâta cât îi permite lanţu', se strecoară prin crăpătură încăpând la fix, şi du-te, duluţă (într-un singur cadru, nu prea lung)! Păi mă Dario, suflete, la ce să-i mai bagii duduii-n drum uşă cu lanţ, când ea o rezolvă ca pe-o uşă fără lanţ? Dacă tot ai pus-o, pana mea, fă şi tu acolo să nu-ncapă, să se strofoace, auleo vine ăla, hai totuşi, îgh, îîîgh, se screme să se-nghesuie, ăla vine vine vine, fata dă jos un strat de chele, două, trei, şi pân-la urmă julită şi-nsângerată numa' ce face zdup în partea cealaltă, care Flavio (cremenalu') boinggg! un cap în uşă - da' prea târziu, şi ce ne facem, că el e mai dulăpos de constituţie şi nu-ncape...! Aşa se filează cartea, Argentică tată, nu pac uşa şi ţuşti fuga.
Alta bună de tot: Avolfi s-a făcut inspector de din-ăia fiindcă-n frageda pruncie un alt Râmaru italian n-avu de lucru, se băgă-n casă când plecau musafirii şi-i căsăpi muica drept sub ochii lui. Crescând băietul, îl recunoscu-n persoana unui măcelar, aşa că-ntr-o zi, la ceas târziu când seara lin coboară, i se vârî-n prăvălie şi nu se lăsă până nu-l făcu chisăliţă c-un toroipan, punându-i punctele pe ü cu cuţitu' de bucătărie-n piept - totul, sub privirile părinteşti ale unui poliţist care tocmai se nimerise să treacă pe stradă şi, văzând ce se-ntâmpla, se oprise şi el să caşte gura prin vitrină. Şi dacă credeţi că asta-i culmea ridicolului, aflaţi dar de la mine că cuvântul din poveste şi mai tont de-atâta este: gaborul "îl înţelege" (închei citatul) şi-l îndrumă să se facă şi el poliţist când o să fie mare. Şi-ncheind la rându-i povestirea, protogogonistul conchide scoţându-le din puţul gândirii ca mărgelele pe aţă: "În ziua aia, s-a rupt ceva în mine..." (Pauză de efect.) "De-atunci, n-am mai fost acelaşi..." (Pauză de gândire.) "Viaţa mea n-a mai fost aceeaşi." (Pauză de-o băşină.) "Asta e. În viaţă faci ceea ce ai de făcut." (Pauză de tot.)
Alta - pastişă după "Silence of the lambs": Avolfi ajunge acasă la Flavio tavan în timp ce ăla îşi măcelărea puţin prizoniera. Montaj paralel, chestii-socoteli - şi deodată, zbârci, nu era-n acelaşi loc! Era-n altul. Noroc că nu i-a ieşit deloc suspansul, c-atunci chiar am fi avut de ce să fim decepţionaţi.
De fapt, suspansul nu funcţionează nicăieri şi de nici o culoare; totul e plat, telefonat, previzibil, precogniţionat - inclusiv fâsul din final, cu caraliul care-o aude smiorcăind dintr-un portbagaj şi când se uită mai bine vede o băltocuţă de sânge între roţile posterioare ale maşinii, de zici că-i venise ciclul şi-ncepe genericul final.
În schimb, moş Dario, chit c-a ajuns cam pe la ceasul lui Sergiu al nostru, bate adânc: dacă n-aţi observat, vă mai spun odată - numele ăluia răul (Flavio) şi al lu' ăla bunu' (Avolfi) e anagramă, dom'le! Ba încă şi actoru-i acelaşi - Adrien Brody-n dublu rol, fără nici un kickirez. Sau, poate un skepsys tot să aibe... Ce să vezi (...şi să nu crezi - vedeţi că ştiţi?), cu tot Oscarul lui din 2003, Adi izbuteşte nesperata izbândă de a demonstra cât de prost poate să joace, când personaju-i scris cu picioarele, şi indicaţiile de regie-s date cu curu'. Avolfi e unul dintre cei mai căzniţi să fie originali şi picaţi în platitudine şi falsitate poliţişti de cinema ai tuturor timpurilor - în schimb, huiduma aia de Flavio măcar ca actorie are un fel de licăr... Şi, mă rog, înainte de final, când crede că Avolfi a dat-o-n bară definitiv şi soră-sa va da-n primire la fel de permanent, Linda zbiară pe urmele-i: "Criminalule! Eşti la fel de rău ca el!" şi vajnicul inspector, deşi nu-ncetineşte pasul, are chipul brăzdat de-adânci remuşcături...
Cu aceeaşi performanţă de tristă notorietate (nu) se poate lăuda Emmanuelle Seigner, de parcă nu ea ne-ar fi regalat cu două roluri excelente, acum trei ani. Doar Elsa Pataki are cât de cât credibilitate, că tot nu face mai nimic altceva decât să urle, să-njure, să ameninţe, să plângă şi să-l bage-n mă-sa pe Flavio în timp ce ăla-i ciumpăveşte câte-un deşt.
Păi să nu te-apuce giallea?
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
26 mai, 2010
Bucureşti, România
