Părerea criticului
"Gianni e le donne" - Capcanele subiectivismului
O comedie (mult prea) serioasă
Nu-i de glumă! Zvâcul libidinal al bărbaţilor de vârstă medie a făcut obiectul multor filme - de-ajuns să ne amintim memorabila creaţie a lui Kevin Spacey din "American Beauty". Fenomenul este arhicunoscut, a fost explicat îndelung de psihologi, aşa că n-are rost să intrăm aici în toate detaliile. Strict în raport cu subiectul filmului "Gianni e le donne", e suficient să amintim că în fond nu e nimic deplasat sau ridicol la mijloc. Pe la jumătatea vieţii, organismul femeii, cu tot respectul cuvenit, începe să iasă din perioada eficienţei maternale - nu întâmplător, natura s-a şi milostivit de specia noastră, inventând menopauza. În schimb, bărbatul, al cărui rol biologic se rezumă strict la furnizarea de A.D.N., mai rămâne fertil şi util (chiar dacă nu neapărat şi la fel de potent) o bucată de vreme, aşa că-i firesc să i se trezească brusc interesul pentru alte partenere - evident, mai apte pentru sarcină, deci mai tinere!
Şi nu întotdeauna lucrurile sunt sortite eşecului, fiindcă la drept vorbind bărbaţii "copţi" au atracţia lor naturală. Ceea ce duce uneori la ratări în serie ale tentativelor şi, implicit, situaţii comice, provine de la convenţiile, automatismele şi prejudecăţile sociale - inclusiv anumite inaptitudini de comunicare şi comportament ale bărbatului (nu întâmplător, asta se întâmplă, îndeobşte, atunci când respectivului i s-au răzvrătit brusc hormonii; de regulă, cei care au dus tot timpul o viaţă de crai, căsătoriţi sau nu, continuă bine-mersi până la adânci bătrâneţi). Despre asta e vorba, de fapt, în filmul lui Gianni Di Gregorio.
Protagonistul, Giovanni Brandori, zis şi Gianni (în virtutea dorinţei autorului de a prelua pentru personaje prenumele tuturor interpreţilor - el însuşi jucând şi rolul titular), este un bărbat trecut de prima tinereţe dar încă verde şi atrăgător, care odată ce cade pradă redeşteptării erotice târzii, porneşte cu insistenţă pe calea unui lung şir de avansuri complet ratate. Ceea ce-am arătat mai sus se regăseşte pe deplin în evoluţia personajului: omul pur şi simplu nu ştie să tragă sforile. Din păcate, realizatorul (autor total: pe lângă regie şi interpretare, şi-a asumat şi scenariul, în colaborare cu Valerio Attanasio), trage la rândul lui sforile destul de defectuos, rămânând permanent paralel cu acest datum esenţial al poveştii, undeva la stadiul de semi-formulare a problemei. Ca atare, filmul e static şi liniar, practic lipsit de valorificarea acelui conflict interior potenţial care era absolut necesar pentru a propulsa povestea înainte şi a genera semnificaţii. Vedem clar cât de dezarmat comportamental e Gianni, acesta fiind, în sens dramaturgic, principalul obstacol în calea nevoii sale dramatice (incidental… şi psiho-fiziologice), dar nici el, nici altcineva nu-l conştientizează şi, ca atare, nu face nimic pentru a-l depăşi. Practic, asistăm la o succesiune repetitivă de tentative timide, eşuate aproape din start şi care nu duc nicăieri.
Culmea, în paralel se mai întâmplă şi alte lucruri, dezvoltate de scenarist cu mult mai multă imaginaţie - altfel spus, tot atâtea subploturi mai interesante decât firul epic central, în frunte cu relaţia dintre Gianni şi Valeria, bătrâna lui mamă senilă şi sufocantă, care dealtfel prilejuieşte cele mai amuzante secvenţe, şi cam singura întorsătură interesantă din tot filmul: momentul când femeia îl anunţă încântată că a vândut proprietatea, împingându-l în pragul disperării. În rest, scenariul eludează aproape toate rigorile structurale, menţinându-se pe un palier strict narativ - altfel spus, mai mult la nivelul consecuţiei decât al cauzalităţii. Este principalul motiv pentru care "Gianni e le donne" nu te prinde aproape deloc: plictiseala se instalează încă din primele cincisprezece minute, pentru ca ulterior să atingă dimensiuni de-a dreptul insuportabile.
Al doilea motiv, situat la nivelul detaliilor scenaristice şi al regiei, constă în lipsa de farmec şi sclipire. Protagonistul, deşi construit temeinic şi complex în plan interior, şi interpretat convingător şi nuanţat de Gianni Di Gregorio, e complet lipsit de charismă, neimplicând prin nimic spectatorul. De asemenea, autorul practică un stil de umor intelectual şi elegant, de foarte bună calitate, dar fără reală savoare. Este o "comedie serioasă" la care zâmbeşti din când în când, uneori chiar cu plăcere, însă fără a izbucni nici un moment în hohote. Personal, aş cita doar vreo două-trei secvenţe comice demne de reţinut: prologul de la notar, apoi momentul în care Gianni află că a fost visat în postura de bunic şi, mai ales, episodul cu repetiţiile de operă şi bătrâna mamă băutoare a solistei curtate de protagonist. În rest, prea puţin haz şi, acolo unde e, prea subtil, ca să compenseze lipsa de energie dramatică a povestirii.
Se prea poate ca toate aceste neîmpliniri să se revendice de la profundul subiectivism al autorului. Pentru Gianni Di Gregorio este vorba de un "film de suflet", cu numeroase elemente autobiografice, o implicare afectivă intensă şi o mare doză de nostalgie - printre altele, ni se propune şi o frescă a cartierului Trastevere din Roma, apropiat de sufletul artistului. Mai mult, avem de-a face cu segmentul median al unei trilogii, începută cu "Pranzo di ferragosto" (2008) şi care urmează să se continue în viitorul apropiat, urmărind peripeţiile protagonistului şi pe alte planuri, într-un film încă nedefinit.
Or, e bine ştiut că, în asemenea cazuri, se impune o anumită detaşare, pentru a extrage din opera componenta personală şi a o proiecta în planul obiectiv, făcând povestea să devină semnificativă şi angajantă pentru toţi spectatorii. Altfel, totul rămâne la nivelul unei confesiuni autiste, în cel mai bun caz având şi meritul exerciţiului de stil în sine.
Şi cam pe-aici se situează principalele merite ale filmului. Dincolo de toate lucrurile arătate mai sus, Gianni Di Gregorio ştie să-şi mânuiască bine actorii, construind personaje secundare substanţiale şi credibile, pe alocuri chiar şi cu sclipiri şarmante - în primul rând, Valeria De Franciscis Bendoni, în rolul mamei, o neprofesionistă care la vârsta de nouăzeci şi trei de ani a primit premiul David de Donatello pentru... debut! Nu face rău ceea ce face nici Kitty Cepraga a noastră (sau, mai bine zis, a "lor", căci de opt ani s-a stabilit în Italia, unde joacă susţinut rolişoare prin fel de fel de chestii). În plus, Di Gregorio ştie să mânuiască bine camera, decupând adecvat şi expresiv, pe compoziţii plastice convingătoare, şi folosind mişcări de aparat discrete, insinuante - la care se adaugă imaginea cuceritoare fără ostentaţie a lui Gian Enrico Bianchi. ...Toate, întregind un film elegant, inteligent, sensibil şi frumos, care-ar fi avut toate şansele să ofere un spectacol agreabil... dacă nu era atât de plictisitor.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
16 februarie, 2012, h. 15:30-18:07
Bucureşti, România
O comedie (mult prea) serioasă
Nu-i de glumă! Zvâcul libidinal al bărbaţilor de vârstă medie a făcut obiectul multor filme - de-ajuns să ne amintim memorabila creaţie a lui Kevin Spacey din "American Beauty". Fenomenul este arhicunoscut, a fost explicat îndelung de psihologi, aşa că n-are rost să intrăm aici în toate detaliile. Strict în raport cu subiectul filmului "Gianni e le donne", e suficient să amintim că în fond nu e nimic deplasat sau ridicol la mijloc. Pe la jumătatea vieţii, organismul femeii, cu tot respectul cuvenit, începe să iasă din perioada eficienţei maternale - nu întâmplător, natura s-a şi milostivit de specia noastră, inventând menopauza. În schimb, bărbatul, al cărui rol biologic se rezumă strict la furnizarea de A.D.N., mai rămâne fertil şi util (chiar dacă nu neapărat şi la fel de potent) o bucată de vreme, aşa că-i firesc să i se trezească brusc interesul pentru alte partenere - evident, mai apte pentru sarcină, deci mai tinere!
Şi nu întotdeauna lucrurile sunt sortite eşecului, fiindcă la drept vorbind bărbaţii "copţi" au atracţia lor naturală. Ceea ce duce uneori la ratări în serie ale tentativelor şi, implicit, situaţii comice, provine de la convenţiile, automatismele şi prejudecăţile sociale - inclusiv anumite inaptitudini de comunicare şi comportament ale bărbatului (nu întâmplător, asta se întâmplă, îndeobşte, atunci când respectivului i s-au răzvrătit brusc hormonii; de regulă, cei care au dus tot timpul o viaţă de crai, căsătoriţi sau nu, continuă bine-mersi până la adânci bătrâneţi). Despre asta e vorba, de fapt, în filmul lui Gianni Di Gregorio.
Protagonistul, Giovanni Brandori, zis şi Gianni (în virtutea dorinţei autorului de a prelua pentru personaje prenumele tuturor interpreţilor - el însuşi jucând şi rolul titular), este un bărbat trecut de prima tinereţe dar încă verde şi atrăgător, care odată ce cade pradă redeşteptării erotice târzii, porneşte cu insistenţă pe calea unui lung şir de avansuri complet ratate. Ceea ce-am arătat mai sus se regăseşte pe deplin în evoluţia personajului: omul pur şi simplu nu ştie să tragă sforile. Din păcate, realizatorul (autor total: pe lângă regie şi interpretare, şi-a asumat şi scenariul, în colaborare cu Valerio Attanasio), trage la rândul lui sforile destul de defectuos, rămânând permanent paralel cu acest datum esenţial al poveştii, undeva la stadiul de semi-formulare a problemei. Ca atare, filmul e static şi liniar, practic lipsit de valorificarea acelui conflict interior potenţial care era absolut necesar pentru a propulsa povestea înainte şi a genera semnificaţii. Vedem clar cât de dezarmat comportamental e Gianni, acesta fiind, în sens dramaturgic, principalul obstacol în calea nevoii sale dramatice (incidental… şi psiho-fiziologice), dar nici el, nici altcineva nu-l conştientizează şi, ca atare, nu face nimic pentru a-l depăşi. Practic, asistăm la o succesiune repetitivă de tentative timide, eşuate aproape din start şi care nu duc nicăieri.
Culmea, în paralel se mai întâmplă şi alte lucruri, dezvoltate de scenarist cu mult mai multă imaginaţie - altfel spus, tot atâtea subploturi mai interesante decât firul epic central, în frunte cu relaţia dintre Gianni şi Valeria, bătrâna lui mamă senilă şi sufocantă, care dealtfel prilejuieşte cele mai amuzante secvenţe, şi cam singura întorsătură interesantă din tot filmul: momentul când femeia îl anunţă încântată că a vândut proprietatea, împingându-l în pragul disperării. În rest, scenariul eludează aproape toate rigorile structurale, menţinându-se pe un palier strict narativ - altfel spus, mai mult la nivelul consecuţiei decât al cauzalităţii. Este principalul motiv pentru care "Gianni e le donne" nu te prinde aproape deloc: plictiseala se instalează încă din primele cincisprezece minute, pentru ca ulterior să atingă dimensiuni de-a dreptul insuportabile.
Al doilea motiv, situat la nivelul detaliilor scenaristice şi al regiei, constă în lipsa de farmec şi sclipire. Protagonistul, deşi construit temeinic şi complex în plan interior, şi interpretat convingător şi nuanţat de Gianni Di Gregorio, e complet lipsit de charismă, neimplicând prin nimic spectatorul. De asemenea, autorul practică un stil de umor intelectual şi elegant, de foarte bună calitate, dar fără reală savoare. Este o "comedie serioasă" la care zâmbeşti din când în când, uneori chiar cu plăcere, însă fără a izbucni nici un moment în hohote. Personal, aş cita doar vreo două-trei secvenţe comice demne de reţinut: prologul de la notar, apoi momentul în care Gianni află că a fost visat în postura de bunic şi, mai ales, episodul cu repetiţiile de operă şi bătrâna mamă băutoare a solistei curtate de protagonist. În rest, prea puţin haz şi, acolo unde e, prea subtil, ca să compenseze lipsa de energie dramatică a povestirii.
Se prea poate ca toate aceste neîmpliniri să se revendice de la profundul subiectivism al autorului. Pentru Gianni Di Gregorio este vorba de un "film de suflet", cu numeroase elemente autobiografice, o implicare afectivă intensă şi o mare doză de nostalgie - printre altele, ni se propune şi o frescă a cartierului Trastevere din Roma, apropiat de sufletul artistului. Mai mult, avem de-a face cu segmentul median al unei trilogii, începută cu "Pranzo di ferragosto" (2008) şi care urmează să se continue în viitorul apropiat, urmărind peripeţiile protagonistului şi pe alte planuri, într-un film încă nedefinit.
Or, e bine ştiut că, în asemenea cazuri, se impune o anumită detaşare, pentru a extrage din opera componenta personală şi a o proiecta în planul obiectiv, făcând povestea să devină semnificativă şi angajantă pentru toţi spectatorii. Altfel, totul rămâne la nivelul unei confesiuni autiste, în cel mai bun caz având şi meritul exerciţiului de stil în sine.
Şi cam pe-aici se situează principalele merite ale filmului. Dincolo de toate lucrurile arătate mai sus, Gianni Di Gregorio ştie să-şi mânuiască bine actorii, construind personaje secundare substanţiale şi credibile, pe alocuri chiar şi cu sclipiri şarmante - în primul rând, Valeria De Franciscis Bendoni, în rolul mamei, o neprofesionistă care la vârsta de nouăzeci şi trei de ani a primit premiul David de Donatello pentru... debut! Nu face rău ceea ce face nici Kitty Cepraga a noastră (sau, mai bine zis, a "lor", căci de opt ani s-a stabilit în Italia, unde joacă susţinut rolişoare prin fel de fel de chestii). În plus, Di Gregorio ştie să mânuiască bine camera, decupând adecvat şi expresiv, pe compoziţii plastice convingătoare, şi folosind mişcări de aparat discrete, insinuante - la care se adaugă imaginea cuceritoare fără ostentaţie a lui Gian Enrico Bianchi. ...Toate, întregind un film elegant, inteligent, sensibil şi frumos, care-ar fi avut toate şansele să ofere un spectacol agreabil... dacă nu era atât de plictisitor.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
16 februarie, 2012, h. 15:30-18:07
Bucureşti, România
