Părerea criticului
"Ţara mea nu plăteşte răscumpărări pentru ostatici". Este greu să găseşti o replică mai cu miez decât aceasta pronunţată în primul episod al serialului danez Ostatici în subteran/Below the Surface/Gidseltagningen. Pe lângă această informaţie inedită despre strategia Danemarcei în ceea ce priveşte marile luări de ostatici, replica reprezintă pe de o parte o provocare (ce e de făcut pentru ca ţara scandinavă să plătească totuşi o astfel de răscumpărare?) şi pe de alta, cel puţin aparent, o condamnare la moarte.
Serialul creat de Kasper Barfoed şi Jesper Bernt pare să-l aibă în centrul atenţiei pe Philip (Johannes Lassen). Îl vedem mai întăi pe acest soldat danez din forţele speciale ţinut prizonier şi bătut de Ahmad, un torţionar din Orientul Mijlociu care, printre pumni şi palme, îşi declară aprecierea pentru filmul lui Peter Sellers, Petrecerea. Este şi contextul în care Philip pronunţă propoziţia de mai sus. Doar că, şase luni mai târziu, Philip este liber şi preia în Copenhaga şefia trupelor antitero daneze. Nu trece mult şi 15 călători de la metrou sunt luaţi ostatici de trei terorişti înarmaţi până în dinţi, iar Philip este cel care conduce echipa însărcinată să rezolve acest caz ce devine urgent primul subiect al emisiunilor de ştiri.
Astfel, Philip se trezeşte în mijlocul unui coşmar. Nu doar că trebuie să lupte cu propria traumă (şi spectatorul află treptat, cu ajutorul flashback-urilor, experienţele extreme la care a fost supus în timpul prizonieratului său), ci şi să găsească soluţii pentru a salva 15 oameni nevinovaţi din mâinile unor terorişti care au găsit pe de o parte un adăpost inexpugnabil pentru ei şi ostaticii lor şi pe de alta ştiu foarte bine să manipuleze opinia publică. În acest context, poliţia pare complet depăşită de situaţie, ceea ce în acelaşi timp frustrează spectatorul, dar îl şi face să privească mai departe.
Desigur, Ostatici în subteran se înscrie foarte exact într-un gen cu reguli stricte şi spaţiu de manevră limitat, devenit încă şi mai restrâns din cauza politicii autorităţilor de neplată a răscumpăririi. Devine clar că vom cunoaşte treptat ostaticii şi, poate, că unii dintre ei au cunoştinţe sau aptitudini ce i-ar putea face periculoşi pentru terorişti. Dar este un aspect foarte important unde scenariul nu greşeşte şi anume în sublinierea pericolului în care se află ostaticii, pentru că, dacă banii nu vin curând, teroriştii nu vor ezita să-i execute unul câte unul.
Seria Ostatici în subteran s-a lansat în 2017, aproape simultan cu un alt titlu de referinţă al genului, La casa de papel/Money Heist. Mai întâi cunoscut doar în ţara natală, Spania, acest al doilea titlu a devenit un fenomen global datorită preluării de către Netflix şi lansării într-o nouă versiune de montaj. Suntem siguri că unii spectatori vor prefera producţia daneză, serial cu o abordare mai reţinută, celei spaniole, unde adesea tensiunea era menţinută cu orice preţ, uneori în detrimentul logicii şi al verosimilului. Şi parcă este ceva elegant în economia de mijloace cu care Ostatici în subteran reuşeşte să captiveze.
Şi probabil că cel mai captivant aspect al serialului este dansul puterii. Cine deţine puterea? Am spune că teroriştii, pentru că ei dictează, într-un periculos mix de ameninţări şi acte letale. Deasupra lor, dar atât de departe de ei, autorităţile se ceartă şi încearcă să improvizeze, ajungând adesea în impas. În acelaşi timp, opinia publică are şi ea ceva de spus, iar ostaticii simt tot mai acut tensiunea şi moartea, care iniţial părea o posibilitate difuză, dar care devine tot mai tangibilă.
Atenţie, după un prim sezon de opt episoade lansat în 2017, în 2019 a urmat un al doilea sezon, încă şi mai bine primit.
Serialul creat de Kasper Barfoed şi Jesper Bernt pare să-l aibă în centrul atenţiei pe Philip (Johannes Lassen). Îl vedem mai întăi pe acest soldat danez din forţele speciale ţinut prizonier şi bătut de Ahmad, un torţionar din Orientul Mijlociu care, printre pumni şi palme, îşi declară aprecierea pentru filmul lui Peter Sellers, Petrecerea. Este şi contextul în care Philip pronunţă propoziţia de mai sus. Doar că, şase luni mai târziu, Philip este liber şi preia în Copenhaga şefia trupelor antitero daneze. Nu trece mult şi 15 călători de la metrou sunt luaţi ostatici de trei terorişti înarmaţi până în dinţi, iar Philip este cel care conduce echipa însărcinată să rezolve acest caz ce devine urgent primul subiect al emisiunilor de ştiri.
Astfel, Philip se trezeşte în mijlocul unui coşmar. Nu doar că trebuie să lupte cu propria traumă (şi spectatorul află treptat, cu ajutorul flashback-urilor, experienţele extreme la care a fost supus în timpul prizonieratului său), ci şi să găsească soluţii pentru a salva 15 oameni nevinovaţi din mâinile unor terorişti care au găsit pe de o parte un adăpost inexpugnabil pentru ei şi ostaticii lor şi pe de alta ştiu foarte bine să manipuleze opinia publică. În acest context, poliţia pare complet depăşită de situaţie, ceea ce în acelaşi timp frustrează spectatorul, dar îl şi face să privească mai departe.
Desigur, Ostatici în subteran se înscrie foarte exact într-un gen cu reguli stricte şi spaţiu de manevră limitat, devenit încă şi mai restrâns din cauza politicii autorităţilor de neplată a răscumpăririi. Devine clar că vom cunoaşte treptat ostaticii şi, poate, că unii dintre ei au cunoştinţe sau aptitudini ce i-ar putea face periculoşi pentru terorişti. Dar este un aspect foarte important unde scenariul nu greşeşte şi anume în sublinierea pericolului în care se află ostaticii, pentru că, dacă banii nu vin curând, teroriştii nu vor ezita să-i execute unul câte unul.
Seria Ostatici în subteran s-a lansat în 2017, aproape simultan cu un alt titlu de referinţă al genului, La casa de papel/Money Heist. Mai întâi cunoscut doar în ţara natală, Spania, acest al doilea titlu a devenit un fenomen global datorită preluării de către Netflix şi lansării într-o nouă versiune de montaj. Suntem siguri că unii spectatori vor prefera producţia daneză, serial cu o abordare mai reţinută, celei spaniole, unde adesea tensiunea era menţinută cu orice preţ, uneori în detrimentul logicii şi al verosimilului. Şi parcă este ceva elegant în economia de mijloace cu care Ostatici în subteran reuşeşte să captiveze.
Şi probabil că cel mai captivant aspect al serialului este dansul puterii. Cine deţine puterea? Am spune că teroriştii, pentru că ei dictează, într-un periculos mix de ameninţări şi acte letale. Deasupra lor, dar atât de departe de ei, autorităţile se ceartă şi încearcă să improvizeze, ajungând adesea în impas. În acelaşi timp, opinia publică are şi ea ceva de spus, iar ostaticii simt tot mai acut tensiunea şi moartea, care iniţial părea o posibilitate difuză, dar care devine tot mai tangibilă.
Atenţie, după un prim sezon de opt episoade lansat în 2017, în 2019 a urmat un al doilea sezon, încă şi mai bine primit.
