Părerea criticului
Una dintre fobiile unui creativ este clientul care vine şi cere "fix aşa, dar altfel". "Fix aşa" poate fi o celebră reclamă Coca-Cola, logo-ul Apple, o casă cu arhitectură extravagantă sau rochia neagră Givenchy purtată de Audrey Hepburn în Breakfast at Tiffany's, în timp ce "dar altfel" ar trebui să fie ceva cu totul nou. Această abordare nu spune nimic despre ce îşi doreşte clientul, de fapt, dar spune totul despre aşteptările sale de a i se oferi un "instant classic". Lui Ridley Scott i-a reuşit abordarea în cel mai recent film Alien, Romulus, care combină inteligent o mulţime de elemente din părţile anterioare ale francizei, dar îi reuşeşte semnificativ mai puţin cu Gladiatorul 2, film pe care românii îl văd cu o săptămână înaintea americanilor.
Fără să-i lipsească spectacolul, Gladiatorul II devine un reprezentant al tendinţei omniprezente de la Hollywood, anume aceea de a oferi continuări doar pentru că publicul le aşteaptă şi nu pentru că o nouă poveste justifică un sequel. Mult prea puţine aspecte din Gladiatorul II justifică o continuare, iar filmul reciclează atât de multe forţe contradictorii din filmul original, încât e aproape şocant că este semnificativ mai puţin convingător decât acel hit premiat cu cinci Oscaruri în anul 2001.
Gladiator oferea o premisă mai mult decât convingătoare: un generalul roman legendar care devine sclav în urma uneltirilor unui împărat corupt. Pe de o parte avem meritul şi legitimitatea obţinute prin acte de eroism, iar pe de altă parte privilegiul obţinut prin simplul act de a te fi născut şi continuat prin paricid. Interpretat extrem de convingător de Joaquin Phoenix, Commodus devenea instantaneu un antagonist ce simboliza corupţia şi perversitatea în cele mai imunde forme ale sale, corupţie şi perversitate ce s-ar fi răspăndit, prin puterea absolută deţinută de Commodus, în întreaga Romă. A i te opune devenea o obligaţie, iar a investi empatie în oponentul său unica opţiune a publicului.
În sequel, îi avem pe împăraţii Geta (Joseph Quinn) şi Caracalla (Fred Hechinger), doar că aceştia nu reuşesc nicio clipă, cu toate crizele lor de isterie, să trezească dezgustul provocat de Commodus. Lucius (Paul Mescal) este o copie palidă a lui Maximus din primul film, chiar dacă îi copiază pas cu pas itinerariul de la sclav anonim la favorit al publicului roman. Animat doar de dorinţa de răzbunare împotriva generalului Acacius (Pedro Pascal), care i-a cucerit cetatea de adopţie într-o înfruntare în care soţia sa şi-a pierdut viaţa, Lucius dispune de o legitimitate incomparabil mai străvezie. Şi unde mai pui că nici nu prea înţelegi de ce s-a înstrăinat Lucius în copilărie cu mama lui, Lucilla (Connie Nielsen), alegând să-şi refacă viaţa într-o cetate din Numidia africană...
Paul Mescal este un actor ireproşabil catapultat în atenţia publică de una dintre cele mai apreciate miniserii din ultimul deceniu, Normal People, dar din păcate este prost distribuit într-un rol care cere forţă brută şi nu specialitatea lui, tăcerile şi privirile pline de nuanţe. Este de ajuns să vezi discursul electrizant al lui Maximus din primul film, cu un Russell Crowe care literalmente umple ecranul şi face boxele să vibreze cu vocea tunătoare, ca să îţi dai seama de ce Mescal eşuează (şi nu pentru că nu depune eforturi). Iar discursul lui Lucius de la începutul filmului, cel cu "unde mergem noi, moartea nu există", nu doar că este contrazis de realitate, dar scenariştii îl şi repetă stupid la finalul filmului, pentru a fi contrazis încă o dată...
Desigur, Gladiatorul II are şi lupte, şi sânge, şi violenţă. Tot ce vezi pe ecran se vede că a costat o mulţime de bani şi că a fost realizat de unii dintre cei mai buni creatori de costume, obiecte de recuzită şi decoruri de la Hollywood. Ridley Scott ştie foarte bine să creeze spectacol, montajul are ritm, coloana sonoră se aude când trebuie şi aşa mai departe. Dar degeaba toate aspectele tehnice sunt ireproşabile, când inima care ar trebui să bată în miezul poveştii este înecată în derizoriu, iar Gladiatorul 2 se comportă mai degrabă ca un simptom al bolii necruţătoare de care suferă în prezent Hollywood-ul: groaza handicapantă de tot ce-i original şi implicit riscant financiar...
Unii spectatori vor aprecia interpretarea lui Denzel Washington, aici în rolul lui Macrinus, un intrigant care se foloseşte de furia lui Lucius şi de popularitatea lui în arenă pentru a-şi alimenta parvenirea. Este, desigur, unul din meritele filmului, deşi ai uneori senzaţia că Washington se întreabă ce caută în cadru. Din păcate, Gladiatorul 2 nu se achită de promisiunea primului film: "cucereşte mulţimea şi aşa-ţi vei obţine libertatea".
Fără să-i lipsească spectacolul, Gladiatorul II devine un reprezentant al tendinţei omniprezente de la Hollywood, anume aceea de a oferi continuări doar pentru că publicul le aşteaptă şi nu pentru că o nouă poveste justifică un sequel. Mult prea puţine aspecte din Gladiatorul II justifică o continuare, iar filmul reciclează atât de multe forţe contradictorii din filmul original, încât e aproape şocant că este semnificativ mai puţin convingător decât acel hit premiat cu cinci Oscaruri în anul 2001.
Gladiator oferea o premisă mai mult decât convingătoare: un generalul roman legendar care devine sclav în urma uneltirilor unui împărat corupt. Pe de o parte avem meritul şi legitimitatea obţinute prin acte de eroism, iar pe de altă parte privilegiul obţinut prin simplul act de a te fi născut şi continuat prin paricid. Interpretat extrem de convingător de Joaquin Phoenix, Commodus devenea instantaneu un antagonist ce simboliza corupţia şi perversitatea în cele mai imunde forme ale sale, corupţie şi perversitate ce s-ar fi răspăndit, prin puterea absolută deţinută de Commodus, în întreaga Romă. A i te opune devenea o obligaţie, iar a investi empatie în oponentul său unica opţiune a publicului.
În sequel, îi avem pe împăraţii Geta (Joseph Quinn) şi Caracalla (Fred Hechinger), doar că aceştia nu reuşesc nicio clipă, cu toate crizele lor de isterie, să trezească dezgustul provocat de Commodus. Lucius (Paul Mescal) este o copie palidă a lui Maximus din primul film, chiar dacă îi copiază pas cu pas itinerariul de la sclav anonim la favorit al publicului roman. Animat doar de dorinţa de răzbunare împotriva generalului Acacius (Pedro Pascal), care i-a cucerit cetatea de adopţie într-o înfruntare în care soţia sa şi-a pierdut viaţa, Lucius dispune de o legitimitate incomparabil mai străvezie. Şi unde mai pui că nici nu prea înţelegi de ce s-a înstrăinat Lucius în copilărie cu mama lui, Lucilla (Connie Nielsen), alegând să-şi refacă viaţa într-o cetate din Numidia africană...
Paul Mescal este un actor ireproşabil catapultat în atenţia publică de una dintre cele mai apreciate miniserii din ultimul deceniu, Normal People, dar din păcate este prost distribuit într-un rol care cere forţă brută şi nu specialitatea lui, tăcerile şi privirile pline de nuanţe. Este de ajuns să vezi discursul electrizant al lui Maximus din primul film, cu un Russell Crowe care literalmente umple ecranul şi face boxele să vibreze cu vocea tunătoare, ca să îţi dai seama de ce Mescal eşuează (şi nu pentru că nu depune eforturi). Iar discursul lui Lucius de la începutul filmului, cel cu "unde mergem noi, moartea nu există", nu doar că este contrazis de realitate, dar scenariştii îl şi repetă stupid la finalul filmului, pentru a fi contrazis încă o dată...
Desigur, Gladiatorul II are şi lupte, şi sânge, şi violenţă. Tot ce vezi pe ecran se vede că a costat o mulţime de bani şi că a fost realizat de unii dintre cei mai buni creatori de costume, obiecte de recuzită şi decoruri de la Hollywood. Ridley Scott ştie foarte bine să creeze spectacol, montajul are ritm, coloana sonoră se aude când trebuie şi aşa mai departe. Dar degeaba toate aspectele tehnice sunt ireproşabile, când inima care ar trebui să bată în miezul poveştii este înecată în derizoriu, iar Gladiatorul 2 se comportă mai degrabă ca un simptom al bolii necruţătoare de care suferă în prezent Hollywood-ul: groaza handicapantă de tot ce-i original şi implicit riscant financiar...
Unii spectatori vor aprecia interpretarea lui Denzel Washington, aici în rolul lui Macrinus, un intrigant care se foloseşte de furia lui Lucius şi de popularitatea lui în arenă pentru a-şi alimenta parvenirea. Este, desigur, unul din meritele filmului, deşi ai uneori senzaţia că Washington se întreabă ce caută în cadru. Din păcate, Gladiatorul 2 nu se achită de promisiunea primului film: "cucereşte mulţimea şi aşa-ţi vei obţine libertatea".
