Părerea criticului
Pe vremea când filmele cu supereroi erau mult mai rare, M. Night Shyamalan lansa Unbreakable/Indestructibilul, care a devenit repede atât un film de referinţă al genului, cât şi un comentariu relevant pe seama clişeelor acestuia. 19 ani mai târziu, îl revedem pe Bruce Willis în rolul lui David Dunn, după ce l-am reîntâlnit într-un scurt cameo din Split. Iată mai jos ce ţi-ar putea plăcea la acest film ce completează trilogia Eastrail 177 (după numele trenului implicat în devastatorul accident din Unbreakable).
Trebuie spus de la început că filmul îşi frustrează spectatorii, dar în acelaşi timp continuă interesant comentariul pe seama echilibrului dintre bine şi rău început în Unbreakable, în care îi descopeream pe David Dunn şi Elijah Prince (Samuel L. Jackson) în poziţii opuse pe o orizontală atât a facerii de bine şi a scrupulelor, cât şi a aptitudinilor fizice. După Split, Shyamalan complică înfruntarea prin includerea în ecuaţie a imprevizibilului Kevin Wendell Crumb (James McAvoy), mai bine cunoscut drept Hoarda, printre ale cărei personalităţi se numără şi redutabila, invincibila Fiară. Avem astfel parte de doi eroi cu puteri similare manipulaţi de păpuşarul Elijah, supranumit Mr. Glass. Mai exact, iată trei elemente foarte familiare ale genului: eroul fără voie, geniul malefic şi executantul cvasi-invincibil.
Premisa este ofertantă, dar Glass reuşeşte cumva (ca de altfel mult prea multe filme din cariera lui Shyamalan) să dezamăgească, de această dată din cauza grijii obsesive a regizorului să-şi surprindă spectatorul. Da, Glass este imprevizibil, dar schimbările de direcţie sunt atât de haotice şi neverosimile, încât spectatorul ajunge să se protejeze, ieşind din atmosferă şi devenind doar un martor indiferent al evenimentelor de pe ecran. Este păcat, pentru că extraordinara confruntare dintre David Dunn, Fiară şi Mr. Glass ar fi meritat să-şi implice mai mult publicul.
Nu există un prilej mai bun decât Glass pentru o discuţie despre aşteptări. Eficienţa filmului depinde extrem de mult de aşteptările cu care un anume spectator intră în sala de cinema. Eu unul consider în continuare că unicul film cu adevărat bun din cariera lui M. Night Shyamalan este Al şaselea simţ. Nu, nu am fost fanul lui Unbreakable, iar Split nu m-a făcut să îmi recapăt încrederea în regizorul pentru care s-a organizat în 2011 o strângere de fonduri intitulată sugestiv "Send M. Night Shyamalan Back to Film School" (Trimiteţi-l pe M. Night Shyamalan înapoi la facultatea de regie).
Poate că alţi spectatori, mai dispuşi la concesii, vor aprecia haosul răsturnărilor de situaţii din Glass. Pe lângă interpretările bune (mai ales James McAvoy), filmului nu-i lipseşte deloc tensiunea, chiar dacă premisa iniţială, aceea că Mr. Glass, David Dunn şi Hoarda sunt închişi într-un sanatoriu - unde psihiatra Ellie Staple (Sarah Paulson) încearcă să-i convingă că aptitudinile lor ieşite din comun nu au nicio legătură cu mitologia supereroilor, ci sunt doar rezultatul traumelor din trecut - este doar o rampă de lansare: evident, eroii vor evada, ajungând să se înfrunte într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte.
Poate că pentru unii Glass înseamnă o revenire la formă pentru Shyamalan. Proiectul este fără îndoială mai convingător decât dezastruoasele The Village, Lady in the Water, The Happening, The Last Airbender şi After Earth. Nu este suficient de convingător, în schimb, ca să ne convingă că regizorul va urca vreodată în topul creatorilor de la Hollywood, aşa cum i se prevestise după primele sale două lungmetraje.
Trebuie spus de la început că filmul îşi frustrează spectatorii, dar în acelaşi timp continuă interesant comentariul pe seama echilibrului dintre bine şi rău început în Unbreakable, în care îi descopeream pe David Dunn şi Elijah Prince (Samuel L. Jackson) în poziţii opuse pe o orizontală atât a facerii de bine şi a scrupulelor, cât şi a aptitudinilor fizice. După Split, Shyamalan complică înfruntarea prin includerea în ecuaţie a imprevizibilului Kevin Wendell Crumb (James McAvoy), mai bine cunoscut drept Hoarda, printre ale cărei personalităţi se numără şi redutabila, invincibila Fiară. Avem astfel parte de doi eroi cu puteri similare manipulaţi de păpuşarul Elijah, supranumit Mr. Glass. Mai exact, iată trei elemente foarte familiare ale genului: eroul fără voie, geniul malefic şi executantul cvasi-invincibil.
Premisa este ofertantă, dar Glass reuşeşte cumva (ca de altfel mult prea multe filme din cariera lui Shyamalan) să dezamăgească, de această dată din cauza grijii obsesive a regizorului să-şi surprindă spectatorul. Da, Glass este imprevizibil, dar schimbările de direcţie sunt atât de haotice şi neverosimile, încât spectatorul ajunge să se protejeze, ieşind din atmosferă şi devenind doar un martor indiferent al evenimentelor de pe ecran. Este păcat, pentru că extraordinara confruntare dintre David Dunn, Fiară şi Mr. Glass ar fi meritat să-şi implice mai mult publicul.
Nu există un prilej mai bun decât Glass pentru o discuţie despre aşteptări. Eficienţa filmului depinde extrem de mult de aşteptările cu care un anume spectator intră în sala de cinema. Eu unul consider în continuare că unicul film cu adevărat bun din cariera lui M. Night Shyamalan este Al şaselea simţ. Nu, nu am fost fanul lui Unbreakable, iar Split nu m-a făcut să îmi recapăt încrederea în regizorul pentru care s-a organizat în 2011 o strângere de fonduri intitulată sugestiv "Send M. Night Shyamalan Back to Film School" (Trimiteţi-l pe M. Night Shyamalan înapoi la facultatea de regie).
Poate că alţi spectatori, mai dispuşi la concesii, vor aprecia haosul răsturnărilor de situaţii din Glass. Pe lângă interpretările bune (mai ales James McAvoy), filmului nu-i lipseşte deloc tensiunea, chiar dacă premisa iniţială, aceea că Mr. Glass, David Dunn şi Hoarda sunt închişi într-un sanatoriu - unde psihiatra Ellie Staple (Sarah Paulson) încearcă să-i convingă că aptitudinile lor ieşite din comun nu au nicio legătură cu mitologia supereroilor, ci sunt doar rezultatul traumelor din trecut - este doar o rampă de lansare: evident, eroii vor evada, ajungând să se înfrunte într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte.
Poate că pentru unii Glass înseamnă o revenire la formă pentru Shyamalan. Proiectul este fără îndoială mai convingător decât dezastruoasele The Village, Lady in the Water, The Happening, The Last Airbender şi After Earth. Nu este suficient de convingător, în schimb, ca să ne convingă că regizorul va urca vreodată în topul creatorilor de la Hollywood, aşa cum i se prevestise după primele sale două lungmetraje.
