Părerea criticului
Când te apuci de producţia unui megablockbuster hollywoodian trebuie să faci o alegere simplă: ce contează mai mult, construirea personajelor sau efectele speciale? Răspunsul este mai întotdeauna acelaşi, pentru că dintre cele două mai simplu e să cheltuieşti mulţi bani pe efecte speciale. Godzilla: King of the Monsters nu face excepţie: personajele se pierd printre alegeri scenaristice dubioase şi replici tembele, iar monştrii îţi iau ochii cu înfruntările lor ce zguduie pământul (şi scaunul de cinema). Iată mai jos ce ţi-ar putea plăcea la noua producţie din franciza MonsterVerse a studiourilor Warner Bros..
La cinci ani de la evenimentele din Godzilla, compania Monarch administrează zeci de locaţii de pe glob unde au fost identificaţi în hibernare gigantici kaiju. Asistăm la revenirea la viaţă a unuia dintre ei şi o vedem pe cercetătoarea Emma Russell (Vera Farmiga) folosind pentru prima oară ORCA, un sistem audio inventat de ea şi fostul soţ Mark (Kyle Chandler) pentru a calma şi controla creatura. Doar că laboratorul este atacat de un ecoterorist (Charles Dance) al cărui scop devine curând clar: retrezirea la viaţă a tuturor monştrilor şi resetarea poziţiei ocupate de rasa umană în lanţul trofic. Nu va trece mult şi Pământul se va zgudui din cauza acţiunilor atotdistrugătoare ale acestora...
Ce putem lăuda la Godzilla II este faptul că oferă exact ceea ce promite: muşchi încordaţi la maximum şi înfruntări spectaculoase între creaturi gata să umple ecranul şi să facă prăpăd zeci de kilometri în jur. Blockbusterul arată superb şi reuşeşte cumva să nu-şi epuizeze publicul, găsind un echilibru între scenele de distrugere şi cele în care personajele umane fac tot posibilul să se asigure că evenimentele din film nu ne vor provoca extincţia. Fără a oferi momente 3D memorabile, Godzilla II nu dezamăgeşte din punct de vedere vizual cu inventivele sale confruntări între monştri, fiecare cu propriile sale caracteristici şi suficient de numeroşi pentru a umple o grădină zoologică de coşmar.
Din păcate, scenariul parcă e scris de un tăntălău şi un gogoman. Povestea îşi ia atâtea libertăţi şi refuză de atâtea ori să se supună oricărei logici (chiar şi într-un film atât de nerealist, legile fizicii trebuie respectate), încât ajunge să amuze şi uneori chiar să enerveze. Personajele umane par să fi inventat teleportarea, pentru că acum sunt în Antarctica şi imediat apoi survolează Mexicul, într-un du-te-vino global ce anulează complet distanţele. Este incredibil modul cum persoanele umane supravieţuiesc agitându-se la infinit printre picioarele monştrilor gigantici a căror înfruntare distruge un întreg oraş, dar omoară doar un personaj uman şi atunci atât de repede, încât publicul mai că nu-şi dă seama.
Deranjează şi replicile bombastice de genul "nu am să stau degeaba în timp ce lumea se năruie în jurul nostru", presărate la kilogram pe toată durata filmului, şi insistenţa cu care personajele îşi explică lucruri deja ştiute, ajutându-se de neverosimile, dar aspectuoase montaje de imagini, ca până şi cei mai limitaţi spectatori să înţeleagă mitologia fantezistă a kaiju. Stratul gros de explicaţii evidente arată lipsa de încredere a scenariştilor în inteligenţa publicului, care primeşte totul mură în gură, ca în volumele din cunoscuta serie "pentru to(n)ţi". Întorsăturile de situaţie scoase din pălărie şi falsa moarte a lui Godzilla (oameni buni, ştim cu toţii că la anul se lansează Godzilla vs. Kong!), ce pare să pecetluiască soarta umanităţii, se adaugă la lista de dezamăgiri a filmului.
Poate că Godzilla 2 oferă ceea ce promite şi mai mult ca sigur majoritatea spectatorilor ce apreciază genul nu vor regreta banii daţi pe bilet, dar face asta premiera de vineri un film bun? Primul nostru răspuns ar fi că nu şi că sequelul se alătură menajeriei de blockbustere fără minte cu care ne copleşeşte atât de des Hollywood-ul. Măcar Godzilla 2 arată mult mai bine decât alţi competitori ai săi...
La cinci ani de la evenimentele din Godzilla, compania Monarch administrează zeci de locaţii de pe glob unde au fost identificaţi în hibernare gigantici kaiju. Asistăm la revenirea la viaţă a unuia dintre ei şi o vedem pe cercetătoarea Emma Russell (Vera Farmiga) folosind pentru prima oară ORCA, un sistem audio inventat de ea şi fostul soţ Mark (Kyle Chandler) pentru a calma şi controla creatura. Doar că laboratorul este atacat de un ecoterorist (Charles Dance) al cărui scop devine curând clar: retrezirea la viaţă a tuturor monştrilor şi resetarea poziţiei ocupate de rasa umană în lanţul trofic. Nu va trece mult şi Pământul se va zgudui din cauza acţiunilor atotdistrugătoare ale acestora...
Ce putem lăuda la Godzilla II este faptul că oferă exact ceea ce promite: muşchi încordaţi la maximum şi înfruntări spectaculoase între creaturi gata să umple ecranul şi să facă prăpăd zeci de kilometri în jur. Blockbusterul arată superb şi reuşeşte cumva să nu-şi epuizeze publicul, găsind un echilibru între scenele de distrugere şi cele în care personajele umane fac tot posibilul să se asigure că evenimentele din film nu ne vor provoca extincţia. Fără a oferi momente 3D memorabile, Godzilla II nu dezamăgeşte din punct de vedere vizual cu inventivele sale confruntări între monştri, fiecare cu propriile sale caracteristici şi suficient de numeroşi pentru a umple o grădină zoologică de coşmar.
Din păcate, scenariul parcă e scris de un tăntălău şi un gogoman. Povestea îşi ia atâtea libertăţi şi refuză de atâtea ori să se supună oricărei logici (chiar şi într-un film atât de nerealist, legile fizicii trebuie respectate), încât ajunge să amuze şi uneori chiar să enerveze. Personajele umane par să fi inventat teleportarea, pentru că acum sunt în Antarctica şi imediat apoi survolează Mexicul, într-un du-te-vino global ce anulează complet distanţele. Este incredibil modul cum persoanele umane supravieţuiesc agitându-se la infinit printre picioarele monştrilor gigantici a căror înfruntare distruge un întreg oraş, dar omoară doar un personaj uman şi atunci atât de repede, încât publicul mai că nu-şi dă seama.
Deranjează şi replicile bombastice de genul "nu am să stau degeaba în timp ce lumea se năruie în jurul nostru", presărate la kilogram pe toată durata filmului, şi insistenţa cu care personajele îşi explică lucruri deja ştiute, ajutându-se de neverosimile, dar aspectuoase montaje de imagini, ca până şi cei mai limitaţi spectatori să înţeleagă mitologia fantezistă a kaiju. Stratul gros de explicaţii evidente arată lipsa de încredere a scenariştilor în inteligenţa publicului, care primeşte totul mură în gură, ca în volumele din cunoscuta serie "pentru to(n)ţi". Întorsăturile de situaţie scoase din pălărie şi falsa moarte a lui Godzilla (oameni buni, ştim cu toţii că la anul se lansează Godzilla vs. Kong!), ce pare să pecetluiască soarta umanităţii, se adaugă la lista de dezamăgiri a filmului.
Poate că Godzilla 2 oferă ceea ce promite şi mai mult ca sigur majoritatea spectatorilor ce apreciază genul nu vor regreta banii daţi pe bilet, dar face asta premiera de vineri un film bun? Primul nostru răspuns ar fi că nu şi că sequelul se alătură menajeriei de blockbustere fără minte cu care ne copleşeşte atât de des Hollywood-ul. Măcar Godzilla 2 arată mult mai bine decât alţi competitori ai săi...
