Părerea criticului
"Going the distance" - Inutil, steril, aniril
...N-am găsit altă rimă
Aşa numitele "comedii romantice" sunt, cu rare excepţii, nişte frepţii - scuze, frecţii (n-am găsit altă rimă). Conform teoriei puştii, de la Nichita Stănescu citire (la rândul ei, adaptare a clasicei teorii a chibritului), frecţiile s-ar împărţi în trei clase: frecţii inadmisibil de frecangiste, frecţii potrivit de frecangiste şi frecţii suportabil de frecangiste. Slavă Domnului (pentru micile favoruri), din această ultimă categorie face parte şi actualul "Amor la distanţă", de Nanette Burstein.
...Dar până la Nanette, răspunde tovarăşul Geoff LaTulippe, autorul scenariului. Geoff e la primul lui script (ba mai mult: la primul lui orice în materie de cinema - adică, debut total, complet şi absolut), aşa că merită să-i tăiem moţu' şi să-i rupem turta-n cap. A pornit de la o premisă realistă şi credibilă: doi tineri la-nceput de drum, care se iubesc la nemurire, vieţuiesc hăt pe malurile opuse ale Americii; e criză, posturi ioc, concedieri pe rupte, aşa că nici o şansă de găsit soluţii. Treptat, distanţa începe să-i doară mai rău ca o măsea de minte, şi ajung să tindă gradual spre ruptul pisicii-ndouă: sau o rezolvăm cumva, sau îi punem cruce să nu mai ţine! Eto problemî!
Absenţa de skepsis a întregii tărăşenii (pornind poate doar de la lipsa de experienţă... dacă nu chiar de talent nativ... a lui Geoff) se traduce în primul rând prin liniaritate. Deşi băiatul respectă conştiincios regulile, scenariul demarează (şi continuă) incredibil de plicticos. Efectiv nu există nici un twist, plot point-urile sunt disipate-n peisaj, obligatoriile distanţe dintre expectativă şi realizare sunt ca şi inexistente (de, îşi făcuseră planul la distanţe cu aia din titlu) - pe scurt, e lent, neinteresant şi deloc semnificativ. În mod normal, aşa ceva ar fi trebuit să se compenseze cu ajutorul unei succesiuni irezistibile de poante, dar atât Geoff, cât şi Nanette, sunt încă prea necopţi ca să le mitralieze cu o frecvenţă mai mare decât a unei flinte cu cremene (scuzaţi pleonasmul). Umorul nu lipseşte, dar e rarefiat şi diluat - momentele zâmbitogenetice survin din An în Paşti, singura concentraţie mai densă fiind pe la mijloc, în planul dialogului: vreo zece minute de comentarii despre sex, în frunte cu cel de pe trecerea de pietoni. Pe lângă astea, s-ar mai reţine cele două secvenţe cu amorul pe masa din sufragerie - mai ales că a doua pune şi punctul final. În total, o concentraţie cam egală cu a oricărui film neutru care-şi propune şi o doză modică de umor. Puţin, prea puţin pentru o voită comedie.
La fel de neîmplinit funcţionează şi planul sentimental. Lipsit cu desăvârşire de încărcătura dramatică a unor plot point-uri solid articulate, conflictul se chinuie să crească fără vlagă, nevoia dramatică se defineşte târziu şi neconvingător, astfel că, la nivel epic, povestea se lălăie, iar prezumptivul punct culminant rămâne doar un fel de muşuroi - şi chiar avea destule date pentru a deveni o secvenţă cu adevărat lacrimogenă în sensul cel mai onest (că de, e film de dragoste, totuşi...). Cum din acel moment hazul nu mai prea avea treabă-n poveste, ultimul act se stinge la fel de liniştit, cu soluţii convenţionale şi simpliste, deloc surprinzătoare, ba chiar total dezamăgitoare, am putea pentru ca să zicem. Noroc cu poanta finală, care ne trimite acasă cu-n mic zâmbeţel pe buze - altfel, nu puţin mofluze (scuze... n-am găsit altă rimă).
Pe toate aceste coordonate, regia debutantei Nanette Burstein se distinge prin corectitudinea cam seacă proprie atâtor cineaşti formaţi la şcoala documentarului. Nu i se pot reproşa greşeli concrete, dar nici cine ştie ce har sau savoare. Restul compartimentelor îşi fac treaba la fel de conştiincios, singura gafă mai vizibilă... audibilă, de fapt, fiind a editorilor de sunet Paul Aulicino şi Mike Chock, care mixează mai aiurea chiar şi decât Ali Yener secvenţa dialogului din uvertura concertului final - dar mă rog, asta-i treabă de profesionişti.
Ca să revenim la numele de pe afiş, Drew Barrymore reuşeşte să ne convingă din nou că mai e mult până departe... în trecut, când făcea actorie în "Altered States", "E.T." sau "Firestarter". La treizeci şi cinci de ani, deşi cu oarecare îngăduinţă ar putea arăta cam ca la vârsta lui Erin cea din film când o să aibă cu vreo cinci ani mai mult, nu mai are pic de farmec şi-şi foloseşte mijloacele de expresie rutinier şi plat. O idee mai mobil, deşi fără să ni se lipească nici el de suflet, Justin Long încă n-a prins ocazia de a se desprinde din seria zecilor de roluri fără strălucire de până acum, dominate net de vocea lui Alvin ("...and the Chipmunks"). Aşa să singura care se evidenţiază e Christina Applegate, maturizată mai mult decât onorabil (nu numai fizic, ci şi artistic) în anii ce-au trecut de la sclipitorul "Married with Children".
Aşa că să ne consolăm măcar cu gândul că filmul nu-i tocmai un dezastru, ca atâtea altele - ceea ce, desigur, nu-l scuteşte de a fi inutil, steril şi aniril... ăsta, liniar (n-am găsit altă rimă).
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
8 septembrie, 2010
Bucureşti, România
...N-am găsit altă rimă
Aşa numitele "comedii romantice" sunt, cu rare excepţii, nişte frepţii - scuze, frecţii (n-am găsit altă rimă). Conform teoriei puştii, de la Nichita Stănescu citire (la rândul ei, adaptare a clasicei teorii a chibritului), frecţiile s-ar împărţi în trei clase: frecţii inadmisibil de frecangiste, frecţii potrivit de frecangiste şi frecţii suportabil de frecangiste. Slavă Domnului (pentru micile favoruri), din această ultimă categorie face parte şi actualul "Amor la distanţă", de Nanette Burstein.
...Dar până la Nanette, răspunde tovarăşul Geoff LaTulippe, autorul scenariului. Geoff e la primul lui script (ba mai mult: la primul lui orice în materie de cinema - adică, debut total, complet şi absolut), aşa că merită să-i tăiem moţu' şi să-i rupem turta-n cap. A pornit de la o premisă realistă şi credibilă: doi tineri la-nceput de drum, care se iubesc la nemurire, vieţuiesc hăt pe malurile opuse ale Americii; e criză, posturi ioc, concedieri pe rupte, aşa că nici o şansă de găsit soluţii. Treptat, distanţa începe să-i doară mai rău ca o măsea de minte, şi ajung să tindă gradual spre ruptul pisicii-ndouă: sau o rezolvăm cumva, sau îi punem cruce să nu mai ţine! Eto problemî!
Absenţa de skepsis a întregii tărăşenii (pornind poate doar de la lipsa de experienţă... dacă nu chiar de talent nativ... a lui Geoff) se traduce în primul rând prin liniaritate. Deşi băiatul respectă conştiincios regulile, scenariul demarează (şi continuă) incredibil de plicticos. Efectiv nu există nici un twist, plot point-urile sunt disipate-n peisaj, obligatoriile distanţe dintre expectativă şi realizare sunt ca şi inexistente (de, îşi făcuseră planul la distanţe cu aia din titlu) - pe scurt, e lent, neinteresant şi deloc semnificativ. În mod normal, aşa ceva ar fi trebuit să se compenseze cu ajutorul unei succesiuni irezistibile de poante, dar atât Geoff, cât şi Nanette, sunt încă prea necopţi ca să le mitralieze cu o frecvenţă mai mare decât a unei flinte cu cremene (scuzaţi pleonasmul). Umorul nu lipseşte, dar e rarefiat şi diluat - momentele zâmbitogenetice survin din An în Paşti, singura concentraţie mai densă fiind pe la mijloc, în planul dialogului: vreo zece minute de comentarii despre sex, în frunte cu cel de pe trecerea de pietoni. Pe lângă astea, s-ar mai reţine cele două secvenţe cu amorul pe masa din sufragerie - mai ales că a doua pune şi punctul final. În total, o concentraţie cam egală cu a oricărui film neutru care-şi propune şi o doză modică de umor. Puţin, prea puţin pentru o voită comedie.
La fel de neîmplinit funcţionează şi planul sentimental. Lipsit cu desăvârşire de încărcătura dramatică a unor plot point-uri solid articulate, conflictul se chinuie să crească fără vlagă, nevoia dramatică se defineşte târziu şi neconvingător, astfel că, la nivel epic, povestea se lălăie, iar prezumptivul punct culminant rămâne doar un fel de muşuroi - şi chiar avea destule date pentru a deveni o secvenţă cu adevărat lacrimogenă în sensul cel mai onest (că de, e film de dragoste, totuşi...). Cum din acel moment hazul nu mai prea avea treabă-n poveste, ultimul act se stinge la fel de liniştit, cu soluţii convenţionale şi simpliste, deloc surprinzătoare, ba chiar total dezamăgitoare, am putea pentru ca să zicem. Noroc cu poanta finală, care ne trimite acasă cu-n mic zâmbeţel pe buze - altfel, nu puţin mofluze (scuze... n-am găsit altă rimă).
Pe toate aceste coordonate, regia debutantei Nanette Burstein se distinge prin corectitudinea cam seacă proprie atâtor cineaşti formaţi la şcoala documentarului. Nu i se pot reproşa greşeli concrete, dar nici cine ştie ce har sau savoare. Restul compartimentelor îşi fac treaba la fel de conştiincios, singura gafă mai vizibilă... audibilă, de fapt, fiind a editorilor de sunet Paul Aulicino şi Mike Chock, care mixează mai aiurea chiar şi decât Ali Yener secvenţa dialogului din uvertura concertului final - dar mă rog, asta-i treabă de profesionişti.
Ca să revenim la numele de pe afiş, Drew Barrymore reuşeşte să ne convingă din nou că mai e mult până departe... în trecut, când făcea actorie în "Altered States", "E.T." sau "Firestarter". La treizeci şi cinci de ani, deşi cu oarecare îngăduinţă ar putea arăta cam ca la vârsta lui Erin cea din film când o să aibă cu vreo cinci ani mai mult, nu mai are pic de farmec şi-şi foloseşte mijloacele de expresie rutinier şi plat. O idee mai mobil, deşi fără să ni se lipească nici el de suflet, Justin Long încă n-a prins ocazia de a se desprinde din seria zecilor de roluri fără strălucire de până acum, dominate net de vocea lui Alvin ("...and the Chipmunks"). Aşa să singura care se evidenţiază e Christina Applegate, maturizată mai mult decât onorabil (nu numai fizic, ci şi artistic) în anii ce-au trecut de la sclipitorul "Married with Children".
Aşa că să ne consolăm măcar cu gândul că filmul nu-i tocmai un dezastru, ca atâtea altele - ceea ce, desigur, nu-l scuteşte de a fi inutil, steril şi aniril... ăsta, liniar (n-am găsit altă rimă).
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
8 septembrie, 2010
Bucureşti, România
