Părerea criticului
Good Bye, Lenin! te invata, printre alte lucruri, la ce sunt bune nostalgiile comuniste si cantecele pionieresti: gasesti un nostalgic, ii canti un cantec si-l tapezi de bani.
In 1989, o femeie est-germana intra in coma, drept care nu e de fata la moartea tovarasului ei de viata – comunismul. Dupa opt luni, femeia isi revine, dar e prea slabita ca sa suporte socuri dure cum ar fi disparitia muraturilor Spreenwald si a sacilor cu sloganul “Solidaritate cu Mozambic”, aparitia banner-elor “Test the West” si a cotropitorului Burger King.
Fiul ei o adaposteste intr-o ultima transee a comunismului – o lume pe care el o amenajeaza ca pe un mic muzeu al trecutului si pe care ea o confunda cu prezentul (in loc de stiri, el ii aduce inregistrari de telejurnale comuniste, care, desi fascinante in felul lor, nu sunt de mare folos in identificarea diferentelor dintre ziua de azi si cea de ieri – sau cea de-acum un cincinal).
Tema filmului Good Bye, Lenin! e nostalgia comunismului, iar tactica regizorului-scenarist Wolfgang Becker e o imbratisare ironica, dar atat de suava, de afabila, incat unii spectatori n-au vazut ironia. Acesta nu e un defect; daca unii nostalgici est-germani au facut coada la cinema si au plecat consolati, asta nu inseamna ca filmul e comod si complezent.
Imi place suavitatea sa: e usor sa privesti cu manie, e mai greu sa privesti gales, calm, si sa nu-ti scape nimic. Becker vede infantilismul – stralucirea unui creier spalat impecabil – din ochii mamei (Katrin Sass), pironiti in televizor; vede ca n-a fost nimic pur in uniunea acestei femei cu acest sistem – numai lasitate si autoamagire; vede toata perversitatea din inscenarea fiului (Daniel Bruhl) – un R.D.G. miniatural, “de casa”, la fel de aberant precum originalul.
In 1989, o femeie est-germana intra in coma, drept care nu e de fata la moartea tovarasului ei de viata – comunismul. Dupa opt luni, femeia isi revine, dar e prea slabita ca sa suporte socuri dure cum ar fi disparitia muraturilor Spreenwald si a sacilor cu sloganul “Solidaritate cu Mozambic”, aparitia banner-elor “Test the West” si a cotropitorului Burger King.
Fiul ei o adaposteste intr-o ultima transee a comunismului – o lume pe care el o amenajeaza ca pe un mic muzeu al trecutului si pe care ea o confunda cu prezentul (in loc de stiri, el ii aduce inregistrari de telejurnale comuniste, care, desi fascinante in felul lor, nu sunt de mare folos in identificarea diferentelor dintre ziua de azi si cea de ieri – sau cea de-acum un cincinal).
Tema filmului Good Bye, Lenin! e nostalgia comunismului, iar tactica regizorului-scenarist Wolfgang Becker e o imbratisare ironica, dar atat de suava, de afabila, incat unii spectatori n-au vazut ironia. Acesta nu e un defect; daca unii nostalgici est-germani au facut coada la cinema si au plecat consolati, asta nu inseamna ca filmul e comod si complezent.
Imi place suavitatea sa: e usor sa privesti cu manie, e mai greu sa privesti gales, calm, si sa nu-ti scape nimic. Becker vede infantilismul – stralucirea unui creier spalat impecabil – din ochii mamei (Katrin Sass), pironiti in televizor; vede ca n-a fost nimic pur in uniunea acestei femei cu acest sistem – numai lasitate si autoamagire; vede toata perversitatea din inscenarea fiului (Daniel Bruhl) – un R.D.G. miniatural, “de casa”, la fel de aberant precum originalul.
